fbpx
Consiliere educațională
Trei caracteristici esențiale ale creierului copilului

Trei caracteristici esențiale ale creierului copilului

Pentru a reuși să avem o legătură solidă și conștientă cu un copil, indiferent dacă suntem părinții acestuia sau cadrul didactic cu care el interacționează constant, este necesar să cunoaștem trei lucruri esențiale despre creierul acestuia.

Odată ce aceste trei lucruri sunt cunoscute, vom avea o putere de înțelegere mult mai mare privind comportamentele acestora, mai ales a motivelor psiho-emoționale care se află în spatele comportamentelor pe care ne dorim să le corectăm sau dezvoltăm. Despre aceste trei caracteristici ale creierului vorbește Daniel Siegel în cartea Inteligența parentală – disciplina dincolo de drame și haos emoțional pe care o recomand tuturor părinților și profesorilor care doresc să susțină dezvoltarea echilibrată a copilului.

1. Creierul este în schimbare

Asta înseamnă că partea superioară a creierului (cortexul cerebral, stratul periferic ce se găsește în spatele frunții, coborând spre ceafă ca un semidom, îmbrăcând practic creierul inferior; această parte a creierului se mai numește și „scoarță cerebrală”) nu este deplin dezvoltată și nu se va încheia dezvoltarea acesteia până în jurul vârstei de 25 de ani.

Această conștientizare naște în comportamentul părinților și al cadrelor didactice: compasiunea. Motivul este acela că înțelegem faptul că atunci când un copil are un comportament sau o reacție emoțională care ne displace, acest lucru se întâmplă de cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, din cauza faptului că este copleșit și nu are încă deplin-control asupra a ceea ce simte. Copilul mai degrabă „nu poate” decât „nu vrea.”

Practic, el nu reușește să-și integreze, armonizeze, echilibreze cele două regiuni ale creierului, dintre care una este reactivă, iar alta este receptivă. În astfel de momente este necesară susținerea emoțională și în niciun caz corectarea imediată a comportamentului, deoarece nu va avea alt efect, decât o suprasolicitare a sistemului emoțional, ceea ce va duce spre o exacerbare a stării de stres și în niciun caz la calmare sau cooperare.

Altfel spus, în momente de stres, când emoțiile sunt foarte puternice, iar exteriorul execută o presiune deosebită asupra interiorului, mai cu seamă când copilul este obosit, îi este foame sau sete, el nu mai reușește să reacționeze logic la ceea ce vede, aude și simte.

Acest lucru li se întâmplă și adulților de multe ori, în momente de stres acut. Pentru a putea înțelege acest stadiul al dezvoltării, imaginați-vă creierul copilului precum o casă în construcție. Parterul este format din trunchiul cerebral și regiunea limbică și este responsabil de cele mai primare operații neuronale și mentale: emoții puternice, instinctul de a ne apăra copiii, cât și de funcțiile de bază cum sunt respirația, reglarea somnului și a ciclurilor acestuia și digestia.

Creierul inferior este cel care îl determină pe cel mic să arunce o jucărie sau să muște atunci când dorește să obțină ceea ce vrea. Este sursa reactivității noastre.

Pe de altă parte, creierul superior, cel aflat în schimbare, în dezvoltare, este responsabil de gândirea mai complexă și sofisticată și este nedezvoltat la naștere, acesta evoluând în timpul primului an de viață și pe toată perioada copilăriei. Creierul superior este responsabil de abilitățile de gândire, cele emoționale și relaționale care ne permit să ducem o viață echilibrată, împlinită și să ne bucurăm de relații sănătoase.

După Daniel Siegel, creierul superior se ocupă de procese precum: procesul solid decizional și de planificare, de reglarea emoțională și fizică, de introspecție, flexibilitate, adaptabilitate, empatie și moralitate. Acestea sunt calitățile pe care este nevoie să le cultivăm la copii (și la adulți, de ce nu) și toate necesită un creier superior bine dezvoltat. Acest proces este unul de durată, însă fiecare pas făcut este extrem de important.

Atunci când cele două părți ale creierului se află în dezacord, este necesară conectarea, liniștirea creierului emoțional, prin transmiterea unor mesaje (chiar și non-verbale) cu privire la faptul că nu reprezentăm o amenințare pentru copil. Doar în acest mod, în decurs de câteva secunde sau minute, cel mic se poate liniști și poate începe ușor, ușor să-și conecteze și creierul superior, realizând astfel procesul de integrare. Până atunci, orice încercare de disciplinare nu va avea efect (cu excepția cazului când generarea fricii este ceea ce ne dorim să obținem).


2. Creierul este schimbabil

Aceasta este una dintre cele mai bune vești despre creier ce vin din partea cercetătorilor. Descoperirea neuroplasticității dăruiește omenirii șansa unui nou-început la orice vârstă. Asta înseamnă, că indiferent cât de înrădăcinat este un comportament, acesta se poate schimba. Este nevoie doar de muncă, determinare și consecvență.

Când vine vorba de copii, în primii șapte ani de viață creierul este cartografiat de fiecare experiență pe care o trăiesc. La maturitate acest proces devine mai încet și doar evenimentele cu titlu de traumă sau cele care sunt realizate în mod conștient mai marchează creierul în așa mare măsură ca în copilărie.

Toate evenimentele din copilăria mică se comportă precum indicatoarele rutiere, care ghidează viața adultului, până în momentul în care acesta conștientizează că acționează din „pilotul automat” și face o schimbare în modul în care abordează realitatea. Acest proces necesită de cele mai multe ori ajutor specializat.

Tocmai din acest motiv, niciun moment nu este pierdut; putem face schimbări notabile în comportamentul celor mici prin prezența noastră și prin ghidarea conștientă spre țelul dorit. Fiecare experiență pe care o oferim celor mici le modifică structura, arhitectura creierului, în special atunci când este în dezvoltare (în copilărie și adolescență, dar și pe tot parcursul vieții).

Este esențial să avem în vedere faptul că experiența faptică (faptele adultului) influențează mai puternic creierul decât vorbele acestuia, pe termen lung. Desigur, fiecare cuvânt are o importanță deosebită și impactează creierul în dezvoltare, însă imaginea a ceea ce face adultul (mai ales dacă este în contradicție cu ceea ce spune) impresionează subconștientul într-o măsură colosală.

Este util să știm că în creier se formează rețele neuronale pe baza experiențelor trăite, iar o rețea neuronală construită despre părinți și adulții cu care își petrec mult timp copiii (cadre didactice, bunici, bone etc) este cea de încredere.

Atunci când adultul intră, prin faptele și vorbele sale îndreptate copilului, în conflict cu rețeaua neuronală de încredere creată, pe termen scurt disciplinarea se va realiza prin frică, dar pe termen lung rezultatul va fi negativ: stimă de sine scăzută, comunicare ineficientă sau inexistentă cu părinții, lipsă de empatie și implicare în relații toxice.

Acest lucru se întâmplă din motivul că neuronii care se aprind împreună, se conectează. (Neurons that fire together, wire together) Așadar, în momentul când copilul este disciplinat în mod agresiv, el resimte asta precum o respingere, este un mod prin care i se spune „nu te mai iubesc”, iar această rețea se conectează la rețeaua de încredere pe care o are deja creată cu adultul (părinte sau cadru didactic). Frica este o consecință care apare în urma acestei conexiuni.


3. Creierul este sofisticat

Creierul dispune de regiuni diferite, responsabile cu activități diverse. Acest aspect despre creier este extrem de important și este un adevăr de care este nevoie să ținem cont atunci când vrem să disciplinăm și să susținem conștient dezvoltarea psiho-emoțională a copiilor.

Complexitatea de care vorbim ne ajută să apelăm la diferite zone ale creierului activând prin atitudinile noastre diferite alte și alte circuite. Pentru a putea înțelege mai bine acest aspect, să luăm un exemplu concret: copilul are o criză de plâns și își pierde controlul. La ce zonă a creierului este nevoie să apelăm? La cea reactivă și primitivă? Sau la zona sofisticată și capabilă de rațiune, compasiune și înțelegere de sine? Răspunsul este evident. Ne dorim să activăm receptivitatea creierului superior în loc să declanșăm reactivitatea celui inferior. Dacă alegem să disciplinăm prin amenințări explicite sau prin elemente nonverbale, activăm circuitele defensive din creierul inferior al copilului.

Această activare duce întotdeauna la o crește exponențială a stării de frustrare și de stres, atât pentru copil, cât și pentru adult. Partea inferioară a creierului este cea care luptă-fuge sau îngheață atunci când se confruntă cu un eveniment care produce stres. Când arătăm respect copilului, îl protejăm cu multă empatie și suntem deschiși la discuții colaborative și reflexive, atunci creierul inferior, reptilian își poate domoli reactivitatea. O bună idee ar fi ca atunci când discutăm cu cei mici să ne așezăm sub nivelul ochilor lor așa încât să le transmitem (în special creierului inferior de care vorbim) că nu suntem o amenințare pentru ei.

Prin această atitudine, activăm circuitele din creierul superior, inclusiv foarte importantul cortex prefrontal, care este responsabil de luarea deciziilor cu calm și de controlul emoțiilor și al impulsurilor. Așa trecem de la reactivitate la receptivitate și este ceea ce vrem să îi învățăm și pe copii să facă. Așadar, în loc să-i spunem pe un ton agresiv copilului de cinci ani să se calmeze, îl putem ajuta să se liniștească și să-și aline creierul inferior, activând creierul superior, invitându-l la un gest de apropiere fizică și ascultând motivele pentru care este supărat.

Ascultarea și validarea emoțiilor este extrem de importantă, chiar dacă nu suntem de acord cu comportamentul la care a dus emoția.

Cel mai important pas atunci când vrem să disciplinăm și deci să ajutăm la dezvoltarea emoțională și comportamentală a copiilor este, după cum spuneam: conectarea. Niciun alt pas nu este atât de eficient ca acesta, deoarece un copil prins în tumultul emoțional nu va putea să învețe de ce nu este bine să aibă acel comportament pe care-l reclamăm nepotrivit.

Putem înțelege acest aspect chiar și în viața de adult: ori de câte ori suntem supărați, nervoși, critica excesivă, îndemnurile de a nu mai fi supărați, de a nu mai plânge chiar, nu fac altceva decât să crească starea de iritare din interior, deoarece nu ne simțim înțeleși.

Exact același lucru se întâmplă și în cazul copiilor, mai ales că una dintre cele trei nevoi psihologice de bază ale omului este conectarea, care se traduce prin dorința și nevoia de a ne simți iubiți, acceptați, să simțim că noi contăm, să ne simțim simțiți.

Astfel, pentru ca disciplinarea să aibă sens și să producă o schimbare autentică în firea și, implicit, în creierul celui mic este nevoie să ne conectăm cu el, să-l asigurăm că îl iubim, indiferent ce a făcut, că îi suntem alături și că-i înțelegem emoțiile, că avem tot timpul din lume pentru a-l susține în a se liniști.

După ce conectarea a avut loc, iar copilul este pregătit putem trece la etapa în care intervine redirecționarea sau disciplina. Însă disciplina nu este amenințare, mită, pedeapsă. Disciplina este învățare. Noi îl învățăm pe cel mic cum poate face față unui eveniment stresant, cum se poate adapta, ce atitudine poate să adopte atunci când lucrurile nu funcționează așa cum își dorește el.

Pentru asta este nevoie să fim și noi calmi, așadar, înainte de a discuta cu un copil despre ce poate face pe viitor mai bine, este necesar să luăm o pauză în care să ne calmăm. Se prea poate ca între momentul de conectare și momentul de redirecționare să treacă minute, ore sau să se producă a doua zi. Nu este nimic greșit în asta.

Este inutil să aplicăm prelegeri, teorii și morală unui copil obosit, stresat, furios. NU va asculta. NU poate. Creierul lui mult prea solicitat pentru a putea să facă față la avalanșa care se îndreaptă spre el. Iată, în procesul de disciplinare este nevoie de foarte multă prezență.

Vă doresc mult succes în a manifesta compasiune, blândețe și iubire față de copii, înțelegând complexitatea proceselor ce au loc în creierul acestora la vârsta (ante)preșcolarității și scolarității mici.

Zâmbete! 🙂

Cărți utile:

  1. Inteligența parentală – disciplina dincolo de drame și haos emoțional, de Daniel J. Siegel și Tina Payne Bryson
  2. Creierul copilului tău – 12 strategii revoluționare de dezvoltare unitară a creierului copilului tău, de Dr. Daniel Siegel și Dr. Tina Payne Bryson

1 thought on “Trei caracteristici esențiale ale creierului copilului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici Trafic