fbpx
Disciplină Pozitivă și Parenting
Exprimarea emoțiilor – calea spre dezvoltarea armonioasă a copilului

Exprimarea emoțiilor – calea spre dezvoltarea armonioasă a copilului

Emoțiile sunt cele mai greu de gestionat în perioada copilăriei mici, deoarece structura creierului este în plin proces de schimbare, iar cel mic, de cele mai multe ori, se simte copleșit de tot ceea ce simte și se întoarce spre părinte pentru a primi ghidare (uneori în moduri care sunt destul de greu de “suportat” de adulți, cum ar fi o criză de plâns).

Când adultul știe care sunt nevoile de bază emoționale (conectare, competență și control), și cele fizice (odihnă, hrană etc.) poate dobândi abilitatea de a recunoaște exact pe care să o satisfacă, așa încât să-l ajute pe cel mic să ajungă iar în centrul râului stării de bine, readucându-l de pe malul haosului sau cel al rigidității.

Drama copilăriei este minimalizarea emoțiilor. De multe ori, de prea multe ori, părinții au replici de genul: taci!; tu nu știi, ești încă mic; nu ai niciun motiv să fii supărat; ești copil mare, nu te mai tot plânge atât; ești răsfățat, e de vină taică-tu sau maică-ta; nu vreau să te aud smiorcăindu-te.

Copilul primește un semnal: nu mă interesează ce simți. Semnalul se accentuează în: te iubesc doar atunci când ești vesel. Prima acțiune: reprimarea emoțională. Copilul va tăcea, pentru că simte oarecum că-și trădează părinții dacă face altfel.

Dacă asta ar fi singura urmare, ne-am putea împăca sufletește cu acest gând. Dar totuși, această rană va transforma dintr-un copil reprimat, într-un adult care nu are încredere în el, care se teme să-și spună punctul de vedere, care mereu așteaptă să-i spună cineva ce să facă sau cum să se simtă; devine un adult care este rece, nu manifestă empatie și deși simte nevoia să se conecteze cu cei din jur, nu va reuși să creeze relații bazate pe atașament și încredere din cauză că, ori de câte ori vrea să-și spună oful, va auzi o voce în cap: nu te mai tot plânge atât.

Probabil un adult care în copilărie nu a fost ascultat, nu va reuși să ofere sprijin emoțional propriilor copii, deoarece nu are această abilitate exersată. Pot sfârși în relații de co-dependență sau dependență, pot dezvolta adicții pentru că nu mai găsesc o autoritate exterioară care să-i ajute să-și reprime sentimentele, care-n timp devin tot mai puternice.

Copiii trăiesc o viață socială extrem de complexă, iar sentimentele lor au nevoie să fie validate și oglindite, ca a oricărui alt om, chiar dacă nu suntem de acord și chiar limităm comportamentele generate de acestea.

Rănile neascultării se vindecă greu, e nevoie de multă iertare și de învățarea unui nou limbaj al sufletului: empatia.

Zâmbete! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici Trafic