fbpx
Disciplină Pozitivă și Parenting
Răzbunarea – Al treilea scop greșit al copilului în obținerea conectării

Răzbunarea – Al treilea scop greșit al copilului în obținerea conectării

Așa cum vă spuneam în articolul legat de nevoile psiho-emoționale care stau în spatele comportamentelor nepotrivite ale unui copil, modul de manifestare al celor mici este precum un iceberg. La suprafață vedem comportamentul, însă natura reală a ceea ce se întâmplă este mult mai profundă.

În spatele oricărui mod de a fi și de a răspunde, copilul are nevoia de a aparține și de a fi important, de a conta pentru cei din jur. Aceste lucruri nu intră în spectrul egoismului, deoarece astfel de nevoi sunt de bază pentru fiecare ființă umană și le vom avea de-a lungul vieții întregi.

Psihiatrul Rudolf Dreikurs a identificat patru scopuri greșite prin care un copil descurajat caută să aparțină. Aceste scopuri sunt ascendente, astfel că dacă prin primul scop nu reușește să se simtă conectat, copilul va trece la al doilea și tot așa până la ultimul.

În acest articol, vom vorbi despre al treilea scop greșit:

Răzbunarea

Când părintele și copilul sunt implicați într-o luptă de putere crescândă și fiecare vrea să-l subordoneze pe celălalt, totul se transformă într-o intensă răzbunare. Copilul, în descurajarea sa, caută răzbunarea crezând că așa poate simți că e semnificativ și important. Până la acest moment, a devenit convins de faptul că nu se poate face plăcut și că nu are putere, iar el contează doar când îi rănește pe alții, așa cum ei îl rănesc pe el. Și astfel, scopul său devine răzbunarea.

Acești copii, care au cea mai mare nevoie de încurajare, primesc cel mai puțin. E nevoie să-i înțelegem, să-i acceptăm așa cum sunt, pentru a-i ajuta să-și (re)descopere valoarea. Dacă părinții îi pedepsesc, le oferă încă o dovadă că sunt răi. De asemenea, le oferă inițiativa de a provocare în continuare, ceea ce va duce la o viitoare răzbunare, la viitoare conflicte și dureri.

Adulții din jurul unui astfel de copil, pot sesiza acest comportament foarte simplu: observându-și propriile reacții emoționale. Fantastic! Atunci când un copil vrea să aparțină prin scopul greșit de a se răzbuna, adultul începe să simtă emoții ca: durere, dezamăgire, neîncredere și chiar dezgust. Este o furtună emoțională pe care o resimte părintele și care este percepută de copil prin neuronii oglindă. Astfel de momente de criză se cer vindecate cu multă blândețe, iubire, înțelegând că dincolo de aceste reacții, se află o nevoie nesatisfăcută. Copilul are nevoie de iubire, de prezența activă a adultului, pentru că acesta este reperul său psiho-emoțional până după vârsta de 7 ani.

Atunci când părinții experimentează emoții din spectrul durerii, a dezamăgirii, neîncrederii și dezgustului, implicați într-un act de răzbunare (pornit inconștient de copil) au tendința să reacționeze prin ripostă, să răspundă cu aceeași monedă, din cauza faptului că sistemul nervos simpatic se activează, indiferent de conjunctură sau de persoana car este în fața noastră și intră în sistemul: luptă-fugi-îngheață.

Este nevoie de mult exercițiu în așa fel încât adultul să se recunoască pe sine în momentul în care se află în această stare și să aibă instrumente prin intermediul cărora să poată depăși momentul, în beneficiul tuturor. Dacă răspundem cu aceeași monedă, lucrurile vor escalada, nu se vor calma. Mai mult de atât, părintele, inconștient, va vrea să fie chit cu copilul, fiind motivat de gândul „cum ai putut să-mi faci asta?!” (iar aici cunoaștem reproșurile părinților: după cât am avut grijă de tine, te-am îmbrăcat, te-am ținut în școală etc).

Toate aceste reacții denotă faptul că relația dintre adult și copil este în stadiul trei al degradării din cauza lipsei de conectare: răzbunarea. Din păcate, cei mai mulți părinți, iau comportamentul copiilor ca un lucru personal și nu reușesc să înțeleagă că în spatele acestui comportament se află ceva mult mai profund. Însă, acesta este și scopul acestui articol – să ajute la conștientizare.

În fața unor astfel de gânduri, emoții ale părinților, copiii răspund prin: rebeliune, îi rănesc pe cei din jur fizic sau emoțional, distrug lucruri, vor și să fie chit (iată cum practic este un război fără sfârșit), escaladează acest comportament sau caută o altă „armă” pe acest front.

Credința pe care o conține la nivel subconștient copilul într-un astfel de moment este: nu cred că aparțin, nu mă simt conectat, așa că-i voi răni pe cei din jur, pentru a simți și ei ce simt și eu acum. Nu cred că sunt demn de a fi iubit, plăcut și apreciat de cei de lângă mine.

Modalitatea prin care adulții contribuie la această trăire este caracterizată de idei ca: eu te sfătuiesc să (nu mă interesează ce ai de spus, nu te ascult), pentru că eu cred că așa e mai bine și îți sunt de folos; mă aștept ca tu să știi de ce eu mă concentrez mai mult pe notele tale (sau orice altceva) decât pe tine, ca persoană.

Mesajul codat pe care-l transmite copilul este: sunt rănit și rănesc; validează-mi sentimentele.

Vă reamintesc, copilul nu face aceste lucruri intenționat, așa că soluția nu este să-i vorbiți celui mic despre „scopuri greșite prin care vrea să se simtă conectat”, ci să acționați conștient în direcția decodării mesajului transmis.

Astfel, pentru a vindeca tendința de răzbunare, părinții și cadrele didactice pot aplica următoarele instrumente din Disciplina Pozitivă:

  1. Observarea copilului și validarea sentimentelor pe care acesta le trăiește;
  2. A nu se lua comportamentul copilului într-un mod personal, ci a se conștientiza că acest comportament este cauzat de o nevoie psihologică fundamentală de bază neîmplinită; altfel spus: comportamentul este efectul, nu cauza;
  3. Evitarea pedepsei și a ripostei, deoarece acestea se comportă ca paiele pe foc – amplifică starea de dezechilibru;
  4. Lucrați pentru a crește încrederea, de ambele părți, prin activități specifice;
  5. Folosiți dialogul intențional, ascultarea empatică, reflexivă și comunicarea nonviolentă (vezi: Marshall Rosenberg și Harviile Hendrix);
  6. Arătați-le copiilor ceea ce simțiți, în acest mod ei vă vor cunoaște și se va solidifica și încrederea reciprocă;
  7. Cererea de scuze – foarte importantă atunci când sentimentele cuiva sunt rănite;
  8. Compensațiile;
  9. Empatia;
  10. Acționați, nu vorbiți;
  11. Încurajarea punctelor forte;
  12. Folosiți Consiliul de Familie sau Consiliul Clasei; Detalii AICI
  13. Setați semnale non-verbale prin care să-l ajutați să se simtă conectat și important.

Dacă un copil este forțat de părinți să nu se mai răzbune, acesta poate trece, inconștient, la al patrulea scop greșit: inadecvarea asumată. Despre acest scop greșit voi vorbi într-un articol viitor.

Vă doresc mult succes în a-i ajuta pe copiii din viața voastră să se simtă conectați și importanți.


Cărți utile:
1. Cum să crești copii fericiți, de dr. Rudolf Dreikurs

Imagine reprezentativă: Ionuț Muscă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici Trafic