fbpx
Disciplină Pozitivă și Parenting
Inadecvarea asumată – Al patrulea scop greșit al copilului în obținerea conectării

Inadecvarea asumată – Al patrulea scop greșit al copilului în obținerea conectării

Așa cum vă spuneam în articolul legat de nevoile psiho-emoționale care stau în spatele comportamentelor nepotrivite ale unui copil, modul de manifestare al celor mici este precum un iceberg. La suprafață vedem comportamentul, însă natura reală a ceea ce se întâmplă este mult mai profundă.

În spatele oricărui mod de a fi și de a răspunde, copilul are nevoia de a aparține și de a fi important, de a conta pentru cei din jur. Aceste lucruri nu intră în spectrul egoismului, deoarece astfel de nevoi sunt de bază pentru fiecare ființă umană și le vom avea de-a lungul vieții întregi.

Psihiatrul Rudolf Dreikurs a identificat patru scopuri greșite prin care un copil descurajat caută să aparțină. Aceste scopuri sunt ascendente, astfel că dacă prin primul scop nu reușește să se simtă conectat, copilul va trece la al doilea și tot așa până la ultimul.

În acest articol, vom vorbi despre al patrulea scop greșit:

Inadecvarea asumată

Copiii care trăiesc în această stare vor spune de multe ori „nu pot!”, iar asta poate fi confundat foarte ușor cu „nu pot-ul” copilului care vrea să câștige atenție necuvenită însă, în vreme ce părintele simte că acela care vrea atenție necuvenită poate, însă nu vrea, ci are mai degrabă nevoie de ajutorul adultului doar pentru a-i fi în preajmă, părintele unui copil care a ajuns până în stadiul de inadecvare asumată simte că într-adevăr copilul lui nu poate să facă asta, datorită propriilor emoții: părintele unui copil cu un scop greșit de atenție necuvenită se va simți iritat, însă cel al unui copil cu inadecvare asumată se va simți fără speranță.

Stadiul de inadecvare asumată este ultimul stadiu și cel mai grav, mai greu de gestionat. O astfel de stare mai poate fi ușor confundată cu depresia. Copilul pare că a renunțat la orice, inclusiv la el însuși. Vă reamintesc faptul că scopurile greșite sunt progresive și că dacă nu este satisfăcută nevoia copilului de conectare și semnificație el avansează de la atenția necuvenită, până la inadecvarea asumată.

Un copil complet descurajat renunță la tot: simte că nu are nicio șansă să reușească, indiferent dacă ar încerca prin metode utile sau inutile. Devine neajutorat și-și folosește neajutorarea exagerând orice slăbiciune sau deficiență, reală ori imaginară, pentru a evita sarcini unde ar putea eșua și care i-ar spori și mai mult rușinea.

Copilul care pare prost este frecvent un copil descurajat, care-și afișează prostia pentru a evita orice efort. E ca și cum acești copii ar spune: Dacă nu fac nimic, vei descoperi cât de lipsit de valoare sunt, așa că lasă-mă în pace! Cutremurător! Ei nu-i pun pe ceilalți în serviciul lor (ca în cazul atenției necuvenite), ci pur și simplu renunță. Un astfel de copil este candidatul ideal pentru un adult cu statutul de victimă cronică, având toată existența nevoie de un salvator.

De câte ori mama se găsește în situația în care să spună: Renunț, nu are rost să-i cer să facă acest lucru sau orice altceva, poate fi sigură că este exact ce vrea copilul ca ea să simtă. E ca și cum cel mic ar spune: Renunță mamă, n-are rost. Sunt lipsit de valoare și neajutorat. Lasă-mă-n pace și gata. Desigur, modul în care se vede copilul este un concept greșit, produs de o serie de experiențe în care a întâlnit obstacole imposibile și, astfel, a devenit descurajat.

Niciun copil nu este lipsit de valoare!

Când suntem conștienți de cele patru posibile scopuri greșite din spatele comportamentului nedorit al copiilor, avem o bază pentru a acționa. Nu există nicio situație în care să se poată obține ceva spunându-i copilului că îl suspectăm că acționează în baza unui scop greșit. Consecințele psihologice este indicat să fie folosite doar ca bază pentru acțiune, nu ca o serie de cuvinte care să devină arme împotriva copilului. El este complet neconștient de scopul său!!!!

Adulții din jurul unui astfel de copil, pot sesiza acest comportament foarte simplu: observându-și propriile reacții emoționale. Fantastic! Atunci când un copil vrea să aparțină prin scopul greșit de a se simți inadecvat într-un mod asumat, părintele se simte disperat, lipsit de ajutor, fără speranță și ajunge chiar el să se simtă inadecvat – nu este suficient de bun pentru rolul de părinte. După cum spuneam, este o stare extrem de delicată și doar cu foarte multă iubire și încurajare (nu laudă!) copilul poate ieși din cercul în care fie încearcă și eșuează pentru a-și dovedi inadecvarea fie nu mai încearcă deloc pentru a-i face pe ceilalți să renunțe la el.

În astfel de momente avem nevoie să înțelegem ce a generat acest comportament. Dorința lui nesatisfăcută de conectare și semnificație. Nu a primit atenție conștientă, nu s-a simțit iubit, ascultat și important în familia din care provine. Acest lucru se poate întâmpla și în mediul educațional, acolo unde predarea este autoritară, lipsită de conectare între cadrul didactic și elev.

Atunci când părintele se simte fără speranță, dezamăgit, inadecvat, disperat chiar, el are tendința să renunțe, să cedeze, să facă în locul copilului (iar printr-un astfel de comportament face mai mult rău, deoarece întărește copilului ideea că el însuși nu e în stare de nimic), ajută prea mult și demonstrează prin toți porii și prin toate acțiunile că nu are deloc încredere în copil. Aceste conștientizări nu sunt menite să activeze vinovăția, ci conștiența, prezența în relația părinte-copil.

Răspunsul copilului la ceea ce face părintele este acela că se retrage și mai mult în sine, se deconectează de la lumea înconjurătoare, devine pasiv, nu acceptă și nu dovedește nicio îmbunătățire, nu răspunde solicitărilor venite din partea mediului educațional și evită să mai încerce.

Credința pe care o conține la nivel subconștient copilul într-un astfel de moment este: nu cred că mai contez, că mă mai pot conecta, așa că voi începe să-i conving pe cei din jurul meu să nu mai aștepte nimic de la mine; sunt o cauză pierdută; sunt lipsit de speranță și sunt neputincios; nu are niciun sens să încerc, pentru că oricum nu voi reuși nimic.

Modalitatea prin care adulții contribuie la această trăire este caracterizată de idei ca: mă aștept ca tu să trăiești la înălțimea standardelor mele; credeam că este treaba mea să fac lucrurile în locul tău.

Mesajul codat pe care-l transmite copilul este: nu renunța la mine! arată-mi, ajută-mă cu un prim-pas, oricât de mic.

Vă reamintesc, copilul nu face aceste lucruri intenționat, așa că soluția nu este să-i vorbiți celui mic despre „scopuri greșite prin care vrea să se simtă conectat”, ci să acționați conștient în direcția decodării mesajului transmis.

Astfel, pentru a vindeca tendința pentru inadecvare asumată, părinții și cadrele didactice pot aplica următoarele instrumente din Disciplina Pozitivă:

  1. Împărțirea sarcinilor și a obiectivelor mari, în pași mici, ușor de realizat;
  2. Construirea unor sarcini mai ușoară, pe care copilul să le poată face, așa încât să experimenteze succesul, iar creierul să secrete dopamină;
  3. Aranjarea unor oportunități pentru succes; copilul nu spune „nu pot” pentru a atrage atenția, ci el chiar crede că nu e în stare de nimic, deși nu este deloc adevărat acest lucru;
  4. Oferirea unui timp suficient de mare pentru antrenare – durează o vreme până când copilul se va pune în acțiune și va accepta să facă inclusiv acele lucruri mărunte;
  5. Învățarea aptitudinilor, demonstrarea unor acțiuni, însă doar atât – părintele sau cadrul didactic nu execută în locul copilului;
  6. Încetarea oricărei forme de critică, judecată, comentarii;
  7. Încurajarea oricărei forme de inițiativă, nu contează cât de mică;
  8. Arătarea încrederii în deciziile copilului și-n pașii pe care acesta îi face;
  9. Concentrare asupra valorii personale a copilului și nu pe calitatea sarcinilor realizate – atunci când un copil se simte conectat, va câștiga încredere în abilitățile lui și astfel va fi eficient în ceea ce face;
  10. Evitarea sentimentului de milă – copiii nu au nevoie de milă, ci de iubire manifestată prin încredere și încurajare;
  11. Evitarea tendinței de renunțare – poate dura o vreme până vor apărea primele semne de îmbunătățire;
  12. Petrecerea de timp de calitate în compania copilului, făcând lucrurile care-l tentează și animează;
  13. Construirea de activități în jurul intereselor sale;
  14. Folosiți Consiliul de Familie sau Consiliul Clasei; Detalii AICI

Vă doresc mult succes în a-i ajuta pe copiii din viața voastră să se simtă conectați și importanți.


Cărți utile:
1. Cum să crești copii fericiți, de dr. Rudolf Dreikurs

Imagine reprezentativă: Ionuț Muscă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici Trafic