fbpx
Dezvoltare personală
Stima de sine și curajul de a spune NU

Stima de sine și curajul de a spune NU

De când am început să mă preocup de stima de sine, întâlnesc o mulțime de aspecte în viața mea și în a celor din jur care îmi dau de gândit. Astăzi, am avut o conștientizare extraordinară care mi-a răspuns la întrebarea: de ce nu avem curajul să spunem nu?

Și eu, sunt convins că și mulți dintre voi, am avut momente, și poate încă mai avem, când ne vine extrem de greu să refuzăm pe cineva, ne face să ne simțim incomod sau chiar ajungem să experimentăm stări de vinovăție, tristețe, inadecvare.

Am stat și mi-am pus o mulțime de întrebări, deoarece sunt o persoană care iubesc să-i ajut pe cei din jurul meu ori de câte ori am ocazia, însă sunt și momente în care pur și simplu… nu vreau să fac asta din motive obiective sau subiective. Deși ajung să spun „da”, fac lucrurile fără prea mare tragere de inimă. Din toate am avut ceva de învățat, iar până în final lucrurile au fost foarte bine, deoarece mereu îmi găsesc motivație pentru a trece peste un anumit moment. Totuși, starea de disconfort avea o cauză.

Atunci când am decis să îmi ofer dreptul de a spune „nu” oamenii au început să-mi spună că-i rănesc, că sunt egoist, că sunt arogant sau chiar că am uitat de unde am plecat, cine m-a susținut și au ținut neapărat să-mi reamintească toate cele care le-au făcut pentru mine. Foarte interesant, mi-am spus!

Da, persoana care nu are curajul să spună NU suferă de sindromul SALVATORULUI. Iar cei pe care-i ajută sunt VICTIME, ele nu conștientizează acest lucru, însă în momentul în care se întorc împotriva ta într-o formă sau alta, tu îți dai seama de statutul pe care l-au avut. Este momentul în care salvatorul ajunge victimă, iar victima se transformă într-un călău.

Este o stare psihologică extrem de stresantă. Este destul de complicat să nu poți spune cu sinceritate ce îți dorești de teamă că vei răni sentimentele cuiva. Însă de sentimentele tale cine are grijă? Sau de ce sunt eu responsabil de ale tale trăiri? Nu-i asta o formă de manipulare, oare?!

Pentru că experimentez astfel de situații, am început să-mi pun întrebări, iar omul care întreabă, află răspunsuri. Așa a fost și în cazul meu. Așadar, care sunt motivele pentru care ne este greu să spunem NU?

Am identificat două și amândouă își au originea în copilărie:

1. În copilăria mică nu am auzit niciodată din partea părinților cuvântul NU

Asta înseamnă că am avut parte în realitatea noastră de adulți permisivi, care ne-au oferit libertate totală, care au făcut totul în locul nostru, ce au fost mereu prezenți lângă noi, chiar dacă asta i-a determinat să facă sacrificii și compromisuri.

Părinții nu au impus LIMITE. Cei mici au nevoie de limite, acestea sunt extrem de sănătoase și-i ajută să se orienteze, să se formeze. Limitele sunt impuse cu fermitate și căldură. Un părinte permisiv este mai mult cald, decât ferm. Este atât de cald încât apar momente în care nu mai reușește să-și stăpânească ai săi copii. Da, părinții au responsabilitatea să fie alături de copiii lor, însă nu este datoria părinților să-și facă fericiți copiii.

Știu! Este un adevăr extrem de greu de acceptat, chiar imposibil pentru unii. Fericirea este o stare interioară, iar când îi ajutăm pe copii să manifeste recunoștință, să se uite la propriul progres, să înțeleagă faptul că ei au puterea de a face lucruri, nu vor mai aștepta veșnic după cineva din exterior să vină și să le aducă fericirea pe tavă.

Copiii care cresc cu ideea că fericirea este în exterior, se vor implica în relații și conjuncturi în care vor pune o responsabilitate foarte mare pe umărul partenerului, vor avea așteptări extrem de mari și vor sfârși prin a fi nefericiți, geloși, obosiți și invidioși.

Un copil care este învățat că parcursul este important și nu doar rezultatul, va deveni un adult care va aprecia fiecare persoană din jurul său, va da tuturor voie să se manifeste așa cum cred de cuviință, nu va fi cuprins de invidie și gelozie, deoarece știe că și el poate dacă-și dorește, are toate cele necesare la purtător.

Copilul crescut într-un mod permisiv poate deveni „răsfățat”, ajungând să creadă că totul i se cuvine, iar la un moment dat, când părintele va vrea să spună „nu”, cel mic nu-l va accepta sau înțelege. Seamănă cu D-l. Goe, nu?

Crescând în acest mod, poate ajunge să creadă că are supuși, că lumea se rotește în jurul său și că toată lumea trebuie să-i împlinească nevoile și să-i satisfacă dorințele. Interesant e faptul că un astfel de adult poate ajunge să fie un părinte extrem de autoritar.

Aceștia, de obicei, devin victime.

2. În copilăria mică am auzit din partea părinților într-un mod excesiv cuvântul NU

Asta înseamnă că am avut parte în realitatea noastră de adulți autoritari, care au considerat că nu avem drepturi sau că suntem prea mici ca să înțelegem ce se întâmplă. Un părinte autoritar este mai mult ferm, decât cald. Este atât de ferm încât apar momente în care nu mai reușește să-și stăpânească reacțiile.

În categoria aceasta de părinți intră și cei hipervigilenți, hiperprotectivi care au în continuu impresia că ai lor copii nu se vor descurca fără ei, sunt prea mici pentru a face orice, realitatea este mult prea periculoasă și dorințele copilului de explorare, de investigare sunt futuriste, nesigure.

Un astfel de părinte poate deveni foarte strict, rigid, cu reguli mult prea dure, care manifestă consencințe dureroase și care produc răni emoționale puternice în ființa și personalitatea copilului.

Copiii crescuți de părinți care mereu spun NU au un grad ridicat de cortizol în corp, deoarece cuvântul NU transmite un mesaj de rezistență creierului, mai ales atunci când este IMPUS sau se resimte ca o sentință și este interpretat chiar ca o amenințare de către sistemul nervos și astfel se activează răspsunul: luptă-fugi-îngheață.

Dacă această activare este mereu reprimată prin bătăi, cuvinte jignitoare sau pedepse, copilul va interioriza toate aceste lucruri, își va pierde încrederea în adult și va deveni un om supus, plin de frici și complexe, care mereu are nevoie de ajutorul cuiva pentru a reuși.

Tendința de a fugi de responsabilitate, de apropiere este firească pentru adulții care au fost crescuți de părinți care din trei vorbe, două erau „nu”, tocmai pentru că în mod conștient nu vor să mai recreeze acest mediu toxic.

Totuși, creierul este un instrument fabulos, care va găsi exact acele persoane care au în structura lor de personalitate aceste caracteristici înscrise, cu scopul de a ne vindeca. Altfel spus: de ce îți este frică nu scapi. Scopul este vindecarea. Există două relații de vindecat: relația cu mama și relația dintre părinții noștri.

Pentru mai multe informații despre acest subiect vă recomand cărțile scrise de Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt.

Copilul crescut într-un mod autoritar poate deveni „timid”, ajungând să creadă că nimic nu i se cuvine, că nu este suficient de bun, nu este capabil sau demn de a primi iubire. Crescând în acest mod, poate ajunge să facă multe compromisuri prin care să dovedească faptul că este bun, că merită. Interesant e faptul că un astfel de adult poate ajunge să fie un părinte extrem de permisiv.

Aceștia, de obicei, devin salvatori.

Observație! Așa cum spuneam, copilul are nevoie să audă cuvântul NU, atunci când cuvântul face parte dintr-o limită impusă cu fermitate și căldură. Comunicarea nonviolentă, autentică, intențională este extrem de importantă pentru a-i ajuta creierul copilului să înțeleagă faptul că aceasta este o limită, nu un afront. În acest scop, util poate fi să vă așezați la nivelul sau chiar sub nivelul ochilor copilului și să-i comunicați limita. În acest mod, creierul nu va percepe mesajul ca o amenințare. Nu uitați să empatizați, să validați și să redirecționați copilul.

Te iubesc și răspunsul este nu.

Evitați să folosiți cuvântul DAR (te iubesc, dar răspunsul este nu), deoarece acest cuvânt este unul blocant care anulează tot ceea ce se află înainte de el, iar mesajul recepționat este doar „răspunsul este nu.”


Excelent. Am găsit cele două motive, fiecare se va identifica mai mult cu unul decât cu altul.
Ce fac mai apoi?!

În primul rând, întotdeauna mă întreb:
Vreau eu să fac asta? Chiar vreau? Vreau cu adevărat?
În cazul în care răspunsul este DA, atunci mă apuc de treabă. Dacă răspunsul este NU, îmi adresez alte întrebări pentru a afla care este motivul pentru care nu-mi doresc să fac asta. Să reținem și faptul că dacă în permanență când primesc răspunsul NU aleg să nu mai fac, voi ajunge să nu mai evoluez, pentru că una dintre fricile care ne determină să spunem NU este frica de nou, de necunoscut.

Tot prin întrebări îmi dau seama dacă trăiesc o stare de frică, de rușine sau pur și simplu nu vreau să fac asta acum. Dacă trăiesc o stare de frică este recomandat să fac o listă cu avantaje și dezavantaje. Iar dacă sunt pe „plus” mă apuc de treabă. Dacă sunt pe minus, mai las ideea încă vreo două zile. Poate va dispărea sau poate voi găsi alte avantaje.

Atunci când trăiesc rușine, înseamnă că există ceva nerezolvat din trecut. Când am mai trăit eu astfel de emoții? De ce? Cu cine? Și continui acest dialog vindecător, ca mai apoi să-mi dau voie să aleg să fac lucrurile diferit astăzi, pentru că din experiențele trecutului am învățat lecții valoroase. Aici este nevoie de curaj și asumare.

Și dacă nu vreau să fac în acel moment un lucru, pentru că nu am dispoziția necesară, am altceva mai important de făcut sau persoana care mă solicită nu îmi este pe plac (e nevoie să aflu de ce?!), voi transmite un mesaj prin care fie voi motiva de ce nu pot, fie voi spune pur și simplu „nu.”

Atunci când intenția cu care transmiți un mesaj este bună, constructivă, rareori vor exista răspunsuri care să fie diferite. Este important să fim conștient de ce spunem și mai ales de ce spunem ceea ce spunem. Iar dacă totuși vor există și oameni care se vor supăra, să le oferim acest drept.

Pentru a ne vindeca relațiile din trecut, acele răni ale permisivității sau autorității este nevoie de iertare, compasiune, înțelegere și acționare diferită acum și aici.

Vă doresc mult succes în a vă găsi puterea să spuneți NU și a vă implica în situații care să vă aducă o stare de bine cu adevărat!

Imagine reprezentativă: Ionuț Muscă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici Trafic