fbpx
Disciplină Pozitivă și Parenting
Mitul părintelui perfect și cum îl afectează pe copil

Mitul părintelui perfect și cum îl afectează pe copil

Un lucru este sigur: fiecare părinte își dorește tot ce este mai bun pentru al său copil și caută, prin orice mijloc, să-i ofere toate lucrurile de care are nevoie, pe toate planurile: fizic, emoțional și spiritual. Acest lucru este minunat și merită a fi încurajat cât mai mult.

În tot acest avânt, pornit dintr-o intenție bună, nobilă și curată, am constatat că există și o extremă în care poate ajunge părintele: perfecțiunea. De fapt, dorirea perfecțiunii.

Da, există acel gen de părinți (și chiar cadre didactice) care vor ca totul să fie perfect: vor să fie cei mai buni, cei mai apropiați de copilul lor, să nu le ofere niciodată mai puțin decât are vecinul sau decât și-ar dori copilul.

Părinții perfecți sunt aceia care sunt clipă de clipă în alertă pentru a repera posibile pericole, care au tendința de a face totul pentru și uneori chiar în locul copiilor, care au niște standarde foarte înalte și care-și trimit copilul, de voie, de nevoie, la fel și fel de meditații, care investesc mii de lei lunar pentru ca al lor copil să fie unul dintre cei mai buni. Dacă se poate chiar perfect, așa ca ei. Ei au viziuni mari, dorințe uriașe și așteptări pe măsură.

Bineînțeles, nu este absolut nimic rău în a investi în educația copilului, ba chiar este recomandat. Totuși! Aceste lucruri se fac cu acordul copilului. Da! Cu acordul lui. Dacă un copil vrea să studieze canto și are înclinații evidente înspre acest domeniu, este o decizie înțeleaptă să-i plătești copilului o școală de muzică sau câteva ore în particular.

Dacă un copil însă nu vrea să studieze pianul și spune asta, însă totuși părintele are o plăcere să asculte un pian în casă, nu este recomandat să-l forțeze pe copil să învețe să cânte la pian. Nu înseamnă că acel copil nu va reuși să învețe, însă primește o serie de mesaje subtile prin care înțelege că părerea lui nu contează, că întotdeauna alții iau decizii în locul lui și poate nu va oferi cu cea mai mare plăcere recitaluri de pian. Copilul nu învață nimic despre părinte, ci despre el: înțelege că el nu este suficient de bun așa cum este, că el nu este capabil să-și afirme și susțină părerea.

Exemplele sunt grăitoare, însă există în spatele lor o serie întreagă de mecanisme care creează fie o imagine de sine pozitivă, constructivă pentru copil, fie, din contră, una care-l transformă într-un dependent de un adult din jurul său, de aprobarea, de directiva cuiva.

Părintele perfect nu admite că ar putea greși: cu vorba sau cu fapta. Acest lucru creează o tensiune uriașă, pentru că nu există om care să nu greșească, nu există situații în care, pur și simplu, să nu greșim în fața copiilor noștri. Perfecțiunea înseamnă stagnare din punct de vedere psihologic. Cu cât mai mult îți vei dori să fii un părinte perfect, cu atât mai mult vei observa ce mult greșești, cum nu faci suficient. Aceste gânduri creează foarte multă vinovăție. Iar copiii simt asta. Și din nou, cred că este vorba despre ei. Ei nu sunt suficient de buni.

Efectele unui parenting perfecționist sunt destul de grave asupra dezvoltării psiho-emoționale a copilului. Acesta învață că nu trebuie să dezamăgească, trebuie să fie perfect, trebuie să fie cel mai bun la toate, trebuie să facă o treabă bună, trebuie să-și facă părinții mândri. TREBUIE! Foarte multe „trebuie”, iar acestea dor. Ele nasc în interiorul ființei o energie negativă, de revoltă, pentru că omul știe că nimic nu trebuie și acceptă cu greu să se supună.

Mulți părinți spun: copilul meu nu mă ascultă. Ceea ce vor ei de fapt să spună este: copilul meu nu mi se supune. Chiar asta vreți să facă ai voștri copii? Să vi se supună? Dar îmi veți spune: însă noi știm ce e cel mai bine pentru ei. Iar eu vă voi răspunde: oare, e chiar așa? Chiar voi trebuie să știți ce e cel mai bine pentru ei sau vreți să-i ajutați pe copii să descopere ei înșiși ce e cel mai bine pentru ei și chiar să-și exerseze deprinderea psiho-emoțională de a căuta mereu să-și îmbunătățească existența.

Copilul este în formare și tot ce are nevoie este iubire, prezență, conectare, atenție și autonomie. Sunt multe momente în care copilul spune: vreau să fac eu. Un părinte perfecționist fie nu-i va oferi dreptul de a face asta, ci va face lucrurile în locul lui, fie dacă-și calcă pe inimă și-l lasă, în loc să aprecieze lucrurile pozitive făcute de copil, critică sau spune care sunt lucrurile care sunt făcute greșit.

De exemplu, copilul se îmbracă singur. Vine plin de entuziasm la părinte și spune uiteeeee! Iar părintele perfecționist răspunde: ți-ai pus hanoracul pe dos. Ce învață copilul? Că hanoracul se pune pe față?! Oare, doar atât?

Copiii au nevoie de încurajare, nu de laudă. O încurajare făcută cu iubire și abia apoi de o corectare. Și până la urmă, ce e mai important: să fie hanoracul pe față sau stima de sine a copilului să fie clădită, iar copilul să-și spună: am reușit! pot să mă îmbrac singur, voi face și mâine asta.

Sunt clipe în care copilul întreabă „de ce?” de ce e cerul albastru? De ce mor oamenii? De ce stăm la culoarea roșie și nu trecem strada? De ce omul acela e murdar și întinde mâna pe stradă? De ce azi noapte se auzeau lucruri stranii în dormitorul părinților? De ce mă iubești? De ce….

Un părinte are nevoie să înțeleagă că fiecare „de ce?” iar uneori întrebările sunt ciudate, puerile, savante, sunt urmare a unei nevoi psihologice de bază: competența. Copilul vrea să știe. E curios. Și asta e excelent. Un părinte perfecționist va oferi mereu un răspuns.

Un părinte conștient poate chiar să întoarcă întrebarea: foarte interesantă întrebarea ta și tu de ce crezi că se întâmplă asta? sau ajută copilul să găsească sursa din care poate afla răspunsul: un dicționar, de pe Google sau de la un specialist de-al casei. În acest fel, taie cordonul ombilical de dependență față de părinte și rafinează o aptitudine foarte importantă în zilele noastre: abilități de a rezolva probleme și a găsi soluții.

Cei mici greșesc mult. E normal. Este greu pentru un părinte perfecționist să accepte greșeala. În primul rând, nu o acceptă la el. Pentru el greșeala e ceva de neiertat și ajunge până la stadiul în care se simte un ratat. Am o veste bună pentru voi: greșelile sunt oportunități de învățare.

Da, este posibil ca, în calitate de părinte, să greșești uneori, să nu ai răspunsul cel mai potrivit pentru copilul tău, să nu poți să-i oferi atenția pe care o vrei, sprijinul pe care credeai că-l merită etc. În astfel de momente, fii blând cu tine.

Sunt clipe în care vei țipa sau poate chiar vei pedepsi. Nu este ușor să te vezi pe tine ca adult urlând deasupra unui copil care-ți ajunge până la genunchi și să-i reproșezi: tuuuu nuuuuu înțelegi nimic!!! de ce nu ești cuminte? De ce ai vărsat mâncarea pe jos, pe tine, pe pereți? De ce ai spart paharul? Deeee ceeeee?! (acum părintele este un copilaș care tot întreabă de ce… amuzant, nu?)

Despre ce simte copilul când gigantul din fața lui urlă, amenință, jignește, lovește, pedepsește, voi scrie într-un alt articol.

Da, sunt momente în care-ți pierzi controlul. Uite de ce. Există două tipuri de părinți care experimentează extreme emoționale.

  1. Autoritari – aceștia sunt atât de fermi, încât ajung să-și piardă controlul și să aibă reacții exagerate, chiar periculoase.
  2. Permisivi – aceștia sunt atât de calzi, încât ajung să piardă controlul asupra copiilor, cei din urmă „urcându-li-se în cap” cum spune vorba românească.

Noi, ca adulți, avem butoane. Adică niște răni emoționale, niște sensibilități la anumite lucruri. Cine credeți că știu care sunt aceste butoane? Da. Copiii. Ei simt și știu totul, chiar dacă în mod cognitiv nu pot comunica și exprima coerent și clar ceea ce simt și gândesc (de multe ori nici adulții n-o fac). Ei apasă aceste butoane, uneori intenționat, iar noi intrăm într-o stare de dezintegrare cerebrală, atunci când cortexul pre-frontal se „desprinde” de sistemul limbic, așa că se activează sistemul luptă-fugi-îngheață și partea rațională este pusă pe pauză.

Vă spuneam că părinții perfecționiști în primul rând nu-și acceptă lor greșelile. Mai interesant este că nu le acceptă nici pe ale copiilor. Și uite așa ajung să-și facă micuții să se simtă proști, netalentați, neinspirați, insuficienți, inutili.

Uneori o fac intenționat, însă de multe ori neintenționat. Iată câteva replici pe care le-am auzit des (uneori chiar de la părinții mei): ce e atât de greu?; Eu nu înțeleg ce nu înțelegi?; Ești cap pătrat!; E atât de simplu, copile; E la mintea cocoșului; ți-am explicat de atâtea ori, unde îți stă capul, oare?!

Astfel de mesaje sunt foarte dăunătoare pentru copil. El pierde stima de sine și-și introduce în subconștient ideea: eu nu sunt suficient de bun. Acestea sunt vocile pe care adulții le aud în momentele în care se blochează. Da, ele provin din copilărie.

Am o altă veste pentru voi: atunci când copilul spune NU POT este chiar posibil să nu poată. Așa este, noi adulții spunem „nu există nu pot, numai nu vreau.” Ba da, la copii există nu pot. Dezvoltarea fiecărui copil este unică și nu ține cont de niște rigori. Așadar, fiți flexibili. Căutați să aflați de ce spune nu pot.

Chiar este o sarcină inadecvată vârstei si dezvoltării sale sau este o formă prin care caută prezența voastră – atenție nedorită. Mai există un moment când copilul spune nu pot – când se simte inadecvat. Acest stadiul este cel mai grav dintre cele patru propuse de psihiatrul austriac Rudolf Dreikurs și indică o deconectare a copilului de adult.

După cum observați, acest perfecționism vine la pachet cu o serie de dezavantaje.

Eu recomand parentingul conștient.

Părintele conștient și echilibrat este un părinte conectat cu copilul lui, care știe foarte bine ce și cât poate copilul, care se informează (citește cărți, participă la cursuri și seminarii, este în contact permanent cu profesorul de la clasă etc) și care îl implică pe copil în luarea deciziilor cu privire la propria viață.

Părintele perfecționism este strict, rigid, ferm și crede că viața este o sumă de algoritmi. Nu e așa, dragilor. Iar copiii v-o demonstrează mereu. Voi sunteți modele pentru copiii voștri.

Vreți ca ei să știe când au greșit și să facă tot ce le stă în putere pentru a repara greșeala? Începeți prin a admite voi: am greșit, nu m-am comportat cum mi-aș fi dorit cu tine, te rog să mă ierți. Haide să vedem, împreună, cum putem rezolva situația.

Vreți ca ai voștri copii să aibă stimă de sine și să aibă puterea să spună nu? Spuneți și voi NU cu fermitate și căldură și acceptați să auziți nu din partea copiilor voștri.

Vreți ca ai voștri copii să aibă încredere în capacitățile lor de a rezolva o problemă? Ghidați-i spre aflarea unui răspuns, nu-l oferiți voi pe tavă. Nu faceți pentru copii ceea ce ei sunt capabili să facă, pentru că-i veți transforma în adulți care mereu așteaptă din exterior să primească tot ce au nevoie și rareori găsesc motivație internă pentru a face ei ceea ce își doresc.

Vreți ca ai voștri copii să fie blânzi cu ei, să se ierte atunci când fac o greșeală și să aibă curajul de a-și asuma responsabilitățile pentru ce fac? Oferiți-le un model. Fiți voi blânzi cu voi și înțelegeți că greșelile nu sunt capitale, ci oportunități de învățare. În loc de critică și morală, ajutați-vă și ajutați pe copiii din viața voastră să-și răspundă la două întrebări fundamentale: ce am învățat eu din această experiență? ce aș putea face diferit data viitoare? Aceste întrebări fac foarte multă lumină.

Dragi părinți, lăsați dorința de perfecțiune de-o parte, deoarece vă obosește enorm, vă face să vă simțiți vinovați adeseori și nu aduce fericire în viața copiilor. Fiți autentici, fiți prezenți, fiți voi. Căutați mereu să vă îmbunătățiți modul de abordare a unor situații, felul în care comunicați, ideile pe care le alegeți pentru rezolvarea unor probleme. Asta-i va ajuta pe copii pentru a nu deveni la rândul lor perfecționiști, preocupați veșnic de ce spune lumea, de cum trebuie totul făcut.

Aveți încredere în voi. Copiii sunt profesori excelenți. Aveți încredere în ei. Iubiți. Mângâiați. Îmbrățișați. Încurajați. Astea sunt lucrurile de care cu adevărat are nevoie copilul din viața voastră. Dați-vă voie să fiți reali.

Vă doresc mult succes! Am încredere în voi că veți reuși.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici Trafic