fbpx
Dezvoltare personală
Stima de sine și „sunt suficient de bun!”

Stima de sine și „sunt suficient de bun!”

Luna iulie a fost luna în care mi-am aplecat interesul asupra conceptului „stimă de sine” și despre care am învățat, practic, atât de multe lucruri. Unii oameni au plecat din viața mea, alții noi au venit și mai presus decât orice, am simțit o stare de libertate.

            Exact această stare m-a adus și la tema pe care vreau să v-o prezint în cele ce urmează. Vă vorbesc din experiența ultimelor 24 de ore, când, într-o discuție cu o anumită persoană, m-am surprins încercând (și a rămas doar o încercare, pentru că m-am trezit) să-i dovedesc că sunt suficient de bun, că sunt competent și că pot vorbi despre subiectul în care eram implicat.

            Când ești la început (de carieră, relație, proiect etc), este absolut firesc să apară fel și fel de voci, care să-ți spună că nu poți, că nu ai stea în frunte, că nu ai să reușești, că alții o fac mai bine decât ai putea tu vreodată să o faci și așa mai departe. Cunoașteți toate aceste vorbe, nu?! Da, sunt pline de descurajare, sunt pline parcă de frustrare, de ură, de invidie și dor extrem de mult.

            Adevărul este că nu sunt altceva decât o oglindire a fricilor pe care noi le avem în interior. Ele se reflectă în oameni și ni le spun cei care sunt pe aceeași frecvență cu frica noastră. Soluția este, bineînțeles, să ieșim urgent de pe acea frecvență. Să începem cu o respirație profundă!

            Este minunat să ai o asemenea cunoaștere și să realizezi că persoana din fața ta este o oglindă a ceea ce tu încerci să ascunzi. Conștientizarea asta m-a făcut să meditez. Nu doar că îmi reflecta anumite frici, temeri normale la început de drum, atunci când ieși din zona ta de confort, ci m-a făcut la un moment dat să-mi pun întrebarea: „cui vreau eu să demonstrez că sunt suficient de bun?” Deja lucrurile trecuseră la alt nivel, persoana din fața mea a dispărut.

            Evident, nu acelei persoane. Ea nu avea nicio legătură cu mine, nu o cunosc în mod deosebit, însă preț de câteva minute a fost un profesor, fără să vrea, pentru mine. Și-i mulțumesc. Este o senzație deosebită ca, de la un soi de nemulțumire interioară, să ajungi să fii recunoscător omului care te-a șicanat. Acesta este momentul în care am simțit că fac un salt, că ies de pe frecvența fricii reprimate și intru pe o frecvență a libertății.

            Mergând pe firul roșu, așa cum fac jurnaliștii în general, am descoperit răspunsul interesante, însă și o morală pe care vreau să v-o prezint și vouă, în așa fel încât, poate, pe viitor, vă va fi de folos.

EȘTI SUFICIENT DE BUN! VALOAREA OMULUI ESTE UN DREPT ÎNNĂSCUT. NU ESTE NECESAR SĂ DEMONSTREZI NIMĂNUI CĂ EȘTI BUN.

            Știu că mulți dintre cei care citesc acum acest mesaj au nevoie de susținere, că-și doresc să se simtă înțeleși, ascultați și mai ales acceptați necondiționat.

            Indiferent ce spun gurile celor din jur, vreau să te privești pe tine și să îți spui de câte ori este nevoie: sunt suficient de bun. Nimeni nu are dreptul, nimeni nu este în măsură să emită judecăți de valoare despre tine, omule. Iar spunându-ți asta nu te minți pe tine. Asta nu e gândire pozitivă. Este adevăr. Îți spui un adevăr despre tine ca om. Adevăr pe care l-ai uitat sau despre care ți-au spus alții (vei vedea mai târziu cine) că este o minciună, direct sau indirect.

            Da, orice persoană competentă, poate să spună faptul că abilitățile tale nu sunt potrivite pentru serviciul x, că nu te-ai pregătit destul pentru examenul y, însă valoarea ta ca om este dreptul tău. Cu acest drept te-ai născut și nimeni, niciodată nu ți-l va lua.

            Când ai impresia despre tine că ești lipsit de valoare, amintește-ți că jertfa Mântuitorului a fost din iubire și pentru tine. Nu permite nimănui să te eticheteze ca inutil, nedemn de a fi iubit sau acceptat.

            Este inutil să vrei să dovedești cuiva faptul că ești bun. Fiecare om vede doar atât cât acceptă. Fii totuși conștient și acceptă faptul că de cele mai multe ori, oamenii sunt oglindă pentru noi – iar acest lucru este valabil atunci când, ascultând persoana, chiar dacă nu te simți măgulit de ce auzi, reușești să vezi dincolo de aparențe, observând că există un adevăr mult mai profund. Asta mi s-a întâmplat mie.

            Când exteriorul te enervează, te face să te simți vinovat sau rușinat, este un semn că de fapt exteriorul este o proiecție a interiorului. Când, din contră, orice ar spune lumea, tu ești liniștit, știind fie că tu niciodată nu ai făcut ce auzi sau pur și simplu nu ai legătură directă cu subiectul, atunci fii convins că persoana „dă afară” ceea ce se află în interiorul său. Aici este vorba despre acea gură a „lumii” care nu tace niciodată și indiferent ce ai face, mereu au ceva de comentat. Un exemplu de oameni de genul sunt aceia care la orice soluție au câte o problemă.

            În ambele situații, ai compasiune, ai răbdare și fii blând. Este mult mai sănătos, decât să te enervezi și să vrei să „repari” lucrurile. De cele mai multe ori, ele se așază de la sine.

            Așa a fost și în capul meu. După conștientizarea mea, am simțit pace. Gândul în continuare a lucrat și am stat de vorbă cu mine însumi, ajungând la toate concluziile de mai sus.

            În general, primii șapte ani de viață sunt definitorii pentru părerea de sine pe care o avem la maturitate. În această perioadă înțelegem despre noi, prin ochii (comportament, vorbele) adulților din viața noastră (părinți și cadre didactice) dacă suntem sau nu suficient de buni. Cuvinte ca: „ești prea mic”, „nu știi”, „prostuțul meu…” creionează o imagine de sine în care copilul știe despre el că nu e suficient de bun.

            De asemenea, un părinte sau un cadru didactic pentru care tot ce contează sunt notele, reprezintă, din nou, o greutate pe umerii firavi ai personalității copilului. Încercând să atingă perfecțiunea, pentru a-i mulțumi pe adulți, copilul ajunge ca la maturitate, fără să înțeleagă de ce, să facă tot ce-i stă în putere și mai mult decât atât (!) pentru a fi cel mai bun. Nici el nu înțelege de ce și cui, însă recunoaștem un astfel de om după imposibilitatea lui de a accepta un eșec.

            Dragii mei, valoarea voastră este un drept din naștere. Suntem valoroși pentru ceea ce suntem și în niciun caz nu valorăm mai puțin ca oameni, doar pentru că x sau y spune asta. Lauda în copilărie are efectul nociv de a-i transforma pe copii în dependenți de aprobare și ajung la maturitate să-și definească valoarea în funcție de ce spune exteriorul. Să folosim în loc de laude, încurajarea. Are efecte mult mai bune pe termen mediu și mai ales pe termen lung.

            Frica de necunoscut este absolut firească. Viața începe, totuși, în afara zonei de confort. Acceptați emoțiile pe care le trăiți. Nu le reprimați sub nicio formă, pentru că sentimentele îngropate de vii, nu mor niciodată. Ele se vor oglindi în comportamentul, vorbele și acțiunile celor din jur.

            Momente ca acestea de conștientizare te zguduie, însă, dacă alegi să îți asumi ceea ce ești, trăiești și faci, reprezintă o excelentă oportunitate de a te cunoaște pe tine, de a sta de vorbă cu tine, de a te întreba: vreau eu cu adevărat să fac asta?

            Este important să ne cunoaștem temerile, să lucrăm cu ele. Este important să ne vindecăm copilul interior. Este important să ne vindecăm relația cu părinții. Însă, în tot acest timp, nu acceptați din partea nimănui să vă spună: ești suficient de bun sau nu ești suficient de bun.

            TU ești singurul în măsură să faci asta. Și mai mult de atât, dacă te găsești în situația în care simți că nu ești suficient de bun, poți face în mod conștient o schimbare, poți acționa, în așa fel încât să elimini acea credință falsă. Pentru unii, asta înseamnă să învețe mai mult și mai multe despre un anumit domenii, iar pentru alții, pur și simplu, să stea de vorbă cu ei, să iasă în natură și să își reîncarce bateriile. Unii aleg să-și repete zilnic sunt suficient de bun, alții merg la terapii, iar unii se confruntă cu acei oameni din trecutul lor (părinți sau profesori) care le-au inoculat această idee. Confruntarea dacă se realizează, este necesar să fie cu blândețe făcută, însă cu fermitate. La fel ca educația.

            Este esențial ca în mijlocul unui moment în care alarma interioară sună și „auzi” o voce spunându-ți: „nu ești suficient de bun, nu ești în stare, nu ești capabil, las-o baltă”, să te trezești. Ajută chiar și să spui STOP! Inspiră-expiră! Apoi, să stai preț de câteva clipe cu tine, să vezi, ce fundament are această voce. Dacă e vechea voce a părintelui care așteaptă doar note de zece sau a cadrului didactic care vrea ca tema ta să fie perfect scrisă, spune-ți: trecutul e trecut, eu sunt aici și eu sunt suficient de bun! Apoi acționează!

            Uneori este posibil să ai eșecuri. Dar cine nu are? Doar cine nu muncește, nu greșește, spune proverbul. Așa vei învăța lucruri noi, despre tine, despre teoriile în care crezi etc. Este posibil să ai impresia că este doar o nouă confirmare a faptului că „nu ești suficient de bun”, însă nu e așa. Chiar și oamenii de succes, până să ajungă la succes, au avut mai multe încercări eșuate.

            Repet, este o diferență foarte mare între nu ești suficient de bun și nu ești suficient de competent. Tot ce facem are legătură cu a noastră competență, care poate fi veșnic îmbunătățită. Tot ce suntem are legătură cu a noastră ființă.

            Este o idee atât de greșită să crezi că nu ești bun, doar pentru că nu știi să faci un anumit lucru așa cum ți-ai dori. Asta este asemănător cu ideea: „sunt” vs „mă simt.” Una este să spui „mă simt trist” și alta este să spui „sunt trist.” Tot ce așezăm după „sunt” ne definește. Stările, emoțiile, sentimentele se încadrează în categoria simțiri, însă dacă vom folosi inconștient, de suficient de multe ori „sunt” + o stare, toate acestea vor trece de la simțire la ființă. Așadar, nu te vei mai simți, ci chiar vei fi.

             Mai sunt și acea categorie de oameni care se folosesc de acest pretext „eu oricum nu-s în stare” doar pentru a nu face nimic. Deja aici suntem în starea de victimă (sau lene, mai pe românește) și până nu vei vrea să-ți asumi răspunderea pentru viața ta, acele voci nu vor înceta să te „țină-n loc.”

            Stima de sine este puternic afectată de acest sentiment de importanță, în condițiile în care nevoile de bază ale omului sunt de conectare și de semnificație (importanță). Este crud ca un părinte să-i inoculeze copilului credința „nu ești suficient de bun”, iar cei care au mereu tendința să-i salveze pe alții (salvatorii – sindromul salvatorului) știu cel mai bine cât este de greu să vindeci această stare. Însă, fiți blânzi. Iertați și iertați-vă. Înțelegeți că și părinții atât au putut, au știut, iar acum voi aveți ocazia să faceți lucrurile într-un mod total diferit. Profitați din plin de această oportunitate extraordinară și începeți acest proces chiar cu voi, apoi oferiți-l mai departe copiilor din viața voastră.

            Suntem cu toții suficient de buni, suntem demni de a fi iubiți și merităm să trăim în acceptare, iubire, înțelegere, armonie și respect.

Ești suficient de bun!

1 thought on “Stima de sine și „sunt suficient de bun!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici Trafic