fbpx
Consiliere educațională
Frustrarea la copii și soluții

Frustrarea la copii și soluții

Frustrarea este o temă foarte interesantă și mă preocupă de aproximativ 6 ani. Din tot ce am cercetat și am citit în cercetările oamenilor de știință, frustrarea este un cuvânt „umbrelă.” Adică acest cuvânt în sine nu transmite nimic despre emoția reală trăită de cel în cauză și întotdeauna este nevoie de un pas în profunzime pentru a afla care este de fapt emoția pe care cuvântul „frustrare” o îmbracă.

Toate emoțiile „negative” (deși nu este corect să le etichetăm negative, pozitive, bune sau rele) se îmbracă în frustrare. Pentru a-i ajuta pe copii să se înțeleagă și să depășească anumite momente este nevoie ca noi, adulții, să înțelegem câteva lucruri despre ce se întâmplă în creierul lor în anumite momente.

Astfel, pornim de la ideea că toți oamenii (inclusiv copiii) au trei nevoi fundamentale: conectare (vor să se simtă iubiți), competență (vor să știe de ce) și control (vor să aibă puterea de a decide cu privire la anumite lucruri). Atunci când toate aceste trei nevoi sunt satisfăcute de-a lungul zilei, copilul trăiește ceea ce noi numim „armonie” sau „echilibru.”

În momentele în care una dintre aceste nevoi nu este împlinită, copilul caută modalități să și-o împlinească. Mai întâi apelează la comportamente plăcute: ne caută mângâierea, vrea să ne ajute, ne adresează întrebări. Dacă nu răspundem sau o facem într-un mod calitativ precar sau fără să fim prezenți, copilul înțelege, în mod inconștient, că lucrurile nu stau așa cum își dorește el și că e nevoie să găsească modalități de conectare și aparținere. Atunci apar anumite comportamente „negative”: ajunge să atragă atenția într-un mod care deranjează (întrerupe, lovește, trage de haine, plânge, se lamentează) sau refuză să facă anumite lucruri.

În clipa în care vedem un astfel de comportament, pentru a înțelege ce dorește copilul să ne transmită este nevoie SĂ NE VERIFICĂM EMOȚIILE. Da! Pe ale noastre. Când nu se simt conectați, apelează la 4 modalități greșite de a simți conectare și apartenență: atenția necuvenită, lupta de putere, răzbunarea și inadecvarea asumată, unde atenția nedorită este cea mai „ușoară” formă, iar dacă el tot nu se simte conectat (iubit, văzut, acceptat) de adult poate ajunge până la inadecvare asumată (iar aici este nevoie, în general, de un specialist pentru a-l ajuta pe copil). Pentru soluții practice din Disciplina Pozitivă, vă invit să citiți articolul atribuit fiecărei modalități.

Copilul nu face niciodată lucrurile acestea conștient. Ba mai mult, el nu este capabil să înțeleagă ce se întâmplă cu el în momentele în care e furios, anxios, temător etc. așa cum nici adulții nu se înțeleg de multe ori. Cea mai bună soluție în astfel de momente este îmbrățișarea, empatia și lăsarea copilului să se liniștească. În momentul „roșu” atunci când vulcanul erupe, nu are sens morala, disciplina, sfaturile sau pedagogia. Copilul nu aude, nu vede, nu înțelege. Abia când se calmează, putem reveni asupra a ceea ce s-a întâmplat.

Atunci când un copil vrea să aparțină prin scopul greșit de a obține atenția necuvenită, adultul se simte enervat, iritat, îngrijorat, vinovat și ajunge să facă pentru copil lucruri pe care le poate face singur. Aici avem acei părinți salvatori, hiperprotectivi, care-i consideră pe copiii lor prea mici pentru a se descurca singuri și care cedează de fiecare dată când copilul pare că nu reușește să facă un anumit lucru. Este firesc ca la o vârstă fragedă lucrurile să nu iasă perfect de fiecare dată, însă dacă este lăsat, copilul va evolua, se va dezvolta și cu fiecare repetiție va deveni din ce în ce mai bun. Să-i acordăm deci spațiu și încredere să se desfășoare, încurajându-l, nu lăudându-l, prin aprecierea progresului.

Aici este important să înțelegem, cu toții, că de fiecare dată când copilul trăiește „frustrarea” el își întărește ceea ce experții numesc „mușchi ai frustrării.” Trăim în secolul vitezei, în care, în general, părinții preferă să facă în locul copilului anumite lucruri sau vin în întâmpinarea nevoilor lui imediat, chiar dacă lasă în „pauză” alte activități, de exemplu: mâncarea pe foc, hainele în mașina de spălat sau ultimele 3 rânduri de pe pagină necitite.

Nu-i putem învăța pe copii stima de sine, iubirea de sine, prețuirea prin teorii și povești. Este nevoie să ne vadă pe noi că manifestăm toate astea. Ei învață prin imitație și este inutil (nu 100%, dar mult %) să spunem X și să facem Y. Comunicarea este importantă și putem folosi o tehnică minunată: voi veni la tine, DUPĂ CE termin de citit aceste trei rânduri; sau îți voi răspunde la întrebare după ce termin de ajutat pe colega ta să pună lucrarea în portofoliul ei. „După ce..” este o frază care-i ajută să-și crească rezistența, să poată aștepta. Astfel, nu se vor mai înfuria așa ușor.

Pentru frustrare este nevoie de fermitate și căldură. De obicei, manifestă comportamente „nepotrivite” când apar reguli noi, când nu li se dă de ales, când există ceva schimbări în mediul emoțional de acasă sau chiar grădiniță. Așa că putem formula: înțeleg că ești supărat în acest moment că nu poți primi jucăria (empatizăm) ȘI (este important să spunem ȘI nu DAR, deoarece „dar” anulează ce am spus înainte…adică anulează empatia) te poți juca după ce termini desenul.

Este o limbă nouă pe care e nevoie să o învățăm. Comunicarea e foarte importantă. Onestitatea la fel. Nu păcălim copilul. El știe și își pierde încrederea în adult. Nu ne ascundem vulnerabilitatea, oboseala, furia.

Copilul are nevoie să ne vadă pe noi cum rezolvăm aceste situații provocatoare, pentru a învăța și el „mecanismul.” De exemplu: acum sunt foarte supărat/ă și mă voi retrage 5 minute pe scaun să mă liniștesc. Mulțumesc de înțelegere. La început poate nu vă va lua în serios, mulți fac asta. Treaba adultului e să impună limite (asta-i creează copilului siguranță). Treaba copilului este să le testeze (oare chiar vorbește serios). Este o muncă de echipă: profesor-copil-familie. Fără implicarea familiei, ecoul se pierde repede și ușor.

Conectarea cu copilul se face printr-un zâmbet, o îmbrățișare, o bezea, o inimioară făcută cu degetele, prin „te iubesc”, „te apreciez”, „sunt aici lângă tine.” Încă un aspect pe care-l văd important: să nu cenzurăm copiii. Adică să-i ajutăm să înțeleagă că absolut toate emoțiile sunt normale și acceptate, chiar dacă nu toate comportamentele generate de ele sunt.

Deschiderea lor vine tocmai atunci când știu că nu vor fi judecați. Copiii înțeleg în mod greșit, că atunci când greșesc, când suntem noi furioși, e despre ei și că nu îi mai iubim, apreciem și vrem în viața noastră. Când spunem „nu mai plânge”, „nu mai…” transmitem mesajul: te iubesc, te plac și vreau să stau lângă tine doar atunci când ești vesel sau fericit. Iar asta pentru copil e foarte trist. E nevoie să vorbim cu copii despre emoții, pentru că am văzut că vocabularul lor conține doar câteva cuvinte: bine, rău, supărat, bucuros. Nici al adulților nu e mai amplu, din păcate. Poveștile ajută, întâmplările din viața noastră, la fel. De mare ajutor e să punem întotdeauna întrebarea: CUM TE-AI SIMȚIT? înaintea lui CE S-A ÎNTÂMPLAT?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici Trafic