fbpx
Disciplină Pozitivă și Parenting
Părinte, profesore, tu ești modelul!

Părinte, profesore, tu ești modelul!

Tu ești un model pentru toți oamenii din jurul tău. Oamenii îți vor asculta cuvintele, însă se vor lăsa convinși de faptele tale. Tocmai din acest motiv, caută întotdeauna să existe congruență între ceea ce spui că faci, gândești și ești și ceea ce cu adevărat faci, gândești și ești.

De ce există discrepanțe? Unde și când s-a produs cutremurul care a creat această prăpastie între ceea ce ești și ceea ce arați? În momentul în care ți s-a spus: nu ești bun așa cum ești și dacă vrei să te iubesc și să te accept trebuie să fii așa:… Cu siguranță nu ai auzit aceste cuvinte, pentru că nici cei care emit o astfel de atitudine nu sunt conștienți că o fac, însă, acesta este mesajul subtil pe care fiecare copil îl primește atunci când parintele nu-i acceptă emoțiile, trăirile, sentimentele și nu-i valorizează unicitatea. Iar asta n-are nicio legătură cu a-i da voie copilului să facă numai ce vrea el și să ți se urce în cap, cum spune românul.

Nu! Un copil echilibrat este cel crescut cu iubire și limite; cu fermitate și căldură. Copiii au nevoie de limite tocmai pentru că acestea ne ajută să ne simțim în siguranță. Când ofeream consilieri pentru dezvoltare personală și spirituală întotdeauna ajungeam, mai devreme sau mai târziu, la copilăria celui cu care lucram. Părea că acolo se petrece un lucru atât de interesant încât copil rămâne marcat, iar la maturitate știe și poate doar cât a înțeles el în acele momente din copilărie despre el, lume și viață.

Căutând mereu cauza, căci efectul e ușor de anesteziat sau amorțit, drumul vieții m-a dus spre educația timpurie și de acolo imediat spre educația parentală. Parenting-ul nu este exclusiv despre creșterea copiilor, ci despre educarea părinților în așa fel încât, atunci când ești se regăsesc pe ei, își regăsesc puterea interioară și se vindecă pe ei, pot obține cu ușurință cooperarea copiilor, aplicând cu succes instrumente simple și practice. Un expert în Inteligență Emoțională a spus un lucru cu care sunt în totalitate de acord: nu este nevoie să introducem Inteligența Emoțională ca disciplină și s-o predăm copiilor în școală și s-o evaluăm din punct de vedere teoretic, ci este nevoie ca profesorii să-și rezolve problemele emoționale, să intre în contact cu ei, să-și găsească pacea, liniștea, să-și găsească echilibrul interior, iar copiii îi vor urma numaidecât, deoarece aceștia învață prin imitație, fac ceea ce văd și răspund prin tot ce fac esenței, nu aparenței.

Am ajuns la concluzia că lucrul cu tine ca părinte/profesor, pentru a-ți vindeca rănile copilăriei constituie 50% din succesul creșterii și susținerii conștiente a copilului din viața ta, fie că-i ești părinte și/sau cadru didactic. Cealaltă jumătate o constituie cumulul de instrumente și tehnici prin care să sădești și să întreții în copilul tău comportamente pro-sociale și care să-l ajute să se dezvolte global, holist, prețuind iubirea, empatia, răbdarea și reușind să găsească soluții la așa-numitele probleme cotidiene.

De ce este nevoie să te vindeci? Pentru că altfel, vei da mai departe ceea ce ai primit. Îți recomand o carte fantastică exact pe marginea acestui subiect. Este o resursă de conștientizare și vindecare. Cartea se numește: Mai bun decât părinții tăi și este scrisă de Janet Woititz. Așadar, altfel vei transmite viitoarei generații gândirea ta, rănile tale, mecanismele tale de înțelegere a lumii. Acest lucru  nu se întâmplă în mod conștient sau voit, deoarece aud des oameni care spun: nu știu ce mi-a venit. Toate informațiile pe care le transmitem sunt adânc înrădăcinate în subconștient și ele se prefac a fi „normalitate.”

Autovindecarea și aplicarea tehnicilor de creștere a copilului se fac concomitent și uneori granițele dispar. Este nevoie să te vindeci pe tine. Rănile copilăriei afectează toată viața ta, nu doar relația cu al tău copil. Iar când mă gândesc la al tău copil, acesta poate fi bebeluș, preșcolar, adolescent sau la rândul lui părinte.

Meseria de părinte nu ține doar până la 18 ani, ci se continuă în veșnicie. Când lucrezi conștient cu tine și ale tale răni, toate relațiile suferă modificări în bine. Schimbarea ta are puterea de a influența întreg Universul.

Primul pas este acceptarea. Iar mai apoi înveți să înțelegi că exteriorul doar îți indică unde mai ai de lucru, cum și de ce tot ce trăiești este un răspuns subiectiv pe care-l ai față de realitate pe baza a ceea ce ai învățat când ai fost mic. Acest prim pas este extrem de greu de realizat și unii se opresc aici, nu progresează niciodată, deoarece nu sunt pregătiți să accepte că este posibil să aibă niște răni emoționale. Ați cunoscut și voi, cum am cunoscut și eu, oameni care spun că viața lor este perfectă, nu au nicio problemă și toată copilăria lor a fost fericită, părinții s-au înțeles foarte bine și viața acum este roz. De multe ori, dacă ai răbdare să privești dincolo de acest văl, vei vedea atât de multă suferință ascunsă sub preș. Vindecarea relațiilor cu părinții necesită mult curaj, deoarece părinții sunt priviți ca niște zei. În acest sens, îți recomand o nouă carte ce îți poate fi cu adevărat de folos. Se numește Părinții toxici de Susan Forward.

Urmează iertarea și schimbarea. Iertarea are un rol crucial, pentru că doar prin iertare omul reușește să iasă din cercul vicios care-i provoacă suferință și care-l determine să provoace la rându-i durere. Omul iartă greu, spre deloc. În acest sens, de mare ajutor ne este Dumnezeu, pentru că El vine în noi și ne oferă puterea să-i iertăm pe cei care ne-au rănit, cu voie sau fără de voie, cu gândul, cu vorba sau cu fapta. Noi oferim voința noastră, iar El ne oferă Har. Pentru a ajunge la iertare este nevoie să trecem prin compasiune. Compasiunea se declanșează atunci când reușim să înțelegem că părinții noștri sunt și ei produsul unor părinți răniți, care la răndul lor… și tot așa. Așadar, toți suntem răniți. Desigur, asta nu scuză abuzul de orice fel, ignorarea, lipsa prezenței fizice și emoționale a părinților în viața noastră, însă ne înmoaie inima. Un risc la care se expun părinții care în copilăria lor au fost privați de anumite lucruri, este să supraliciteze acum, în familia și relația lor cu copiii. Adică: să aibă copilul meu ce nu am avut eu. Lăudabilă intițiativa, însă există un risc, așa cum spuneam: așteptările. Atunci când oferim ce nu am primit, se naște în noi o oarecare așteptare: ne dorim ca al nostru copil să facă, simtă, spună ceva care să ne facă să credem că a meritat efortul. Și de multe ori asta nu se întâmplă. Nu degeaba auzim des: după câte am făcut eu pentru tine, acesta este mulțumescul?! Vedeți cum așteptarea lucrează? E nevoie să avem curajul să oferim pentru că avem și vrem. Atât! Nu e ușor, însă se poate.

Schimbarea se produce atunci când ne oferim răgazul ca între impuls și acțiune să existe un spațiu temporal în care să ne întrebăm: chiar vreau să fac asta? să reacționez așa? Atunci când suntem pe pilot automat, conduși de rănile copilăriei care au devenit credințele cu care privim viața, noi reacționăm în fața a ceea ce se petrece în realitatea noastră. Când am început schimbarea, ajungem la un moment în care suntem conștienți, suntem observatori și înțelegem că ne vine să facem într-un fel și alegem totuși să facem altfel. Acest moment este magnific. Aleg să tac, când îmi vine să țip la tine. Aleg să ies la o plimbare, când simt că-mi ies din fire și e posibil să te lovesc pe tine, copile. Aleg să rezolvăm problemele când suntem calmi, nu în mijlocul furtunii emoționale, pentru că înțeleg că atunci când suntem nervoși, nu există nicio șansă să ajungem la ceva folositor.

Tu ești modelul. Având privirea îndreptată spre tine, poți crea relații magnifice atât cu copilul din viața ta, cât și cu partenerul sau orice alt om care este în realitatea ta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici Trafic