fbpx
Disciplină Pozitivă și Parenting
Rolul neuroștiinței în educația copilului

Rolul neuroștiinței în educația copilului

Pentru a reuși să educăm un copil este imperios necesar să-l înțelegem și să fim la curent cu toate procesele dezvoltării care se petrec în interiorul și cu ființa sa din punct de vedere holistic.

De foarte multe ori am întâlnit părinți sau profesori care și-au dorit să cunoască exclusiv tehnici și metode pentru a modifica un comportament neplăcut al copilului și nu s-au preocupat foarte mult să vadă mintea din spatele acestui comportament.

Viziunea Curriculumului pentru Educația timpurie propune o dezvoltare holistă. Această dezvoltare nu are cum să aibă loc dacă nu ne aplecăm atenția spre unitatea de comandă al copilului, și anume creierul.

Cu cât aflăm mai multe informații despre acest organ magnific, cu atât mai mult îl putem ajuta mai eficient pe copil să se dezvolte, să se simtă simțit, văzut, și în siguranță.

În continuare, vă propun o modalitate foarte simplă de înțelegere a creierului copilului și a proceselor ce se întâmplă în interiorul acestuia, așa încât să puteți manifesta înțelegere, compasiune și să vă creionați ideea de disciplină așa cum ar fi normal să fie pusă în practică: o oportunitate de învățare.

  • CREIERUL ARE DOUĂ EMISFERE
    • Emisfera stângă a creierului, care iubește și dorește ordinea. Aceasta este logică, rațională, matematică, înțelegând lucrurile în maniera cauză-efect, vedem întotdeauna lucrurile în alb și negru, sub forma lui a SAU b, da SAU nu; Emisfera stângă caută soluții și vrea explicații, plănuiește și setează limite. Este lingvistică (adică îi plac cuvintele) și liniară (pune lucrurile într-o secvență sau ordine).
    • Emisfera dreaptă a creierului este holistică și non-verbală, transmite și recepționează semnale care ne permit să comunicăm, cum ar fi: contactul vizual, expresiile faciale, tonul vocii, postura, gesturile, timpul de reacție și intensitatea reacției. Este capabilă să simtă, să perceapă emoții și informații din corp. Dacă emisfera stângă este preocupată de ordine, emisfera dreaptă este atrasă spre o viziune de ansamblu a lucrurilor. Este specializată deci în imagini, amintiri personale și emoții. Este mai direct influențată de către organism și regiunile inferioare ale creierului. În termeni de dezvoltare, la copiii foarte mici predomină emisfera dreaptă, în special în primii trei ani. Dar când un copil începe să întrebe „de ce?” tot timpul, știi că emisfera stângă începe să acționeze. De ce? Deoarece creierului nostru stâng îi place să cunoască relațiile liniare cauză-efect din lume și să exprime această logică prin limbaj.
  • CREIERUL ARE DOUĂ DIMENSIUNI – iar pentru a fi mai ușor de înțeles, chiar și de către copii, ne putem imagina creierul nostru ca o casă cu etaj, unde parterul este conectat cu etajul prin intermediul unei scări.
    • Parterul include trunchiul cerebral și regiunea limbică, ce se află în părțile inferioare ale creierului, din partea de sus a gâtului până la baza nasului. Oamenii de știință vorbesc despre aceste zone ca fiind mai primitive, deoarece au drept sarcini funcții de bază pentru buna funcționare a corpului, precum respirația și clipitul, reacțiile înnăscute, ca luptă-fugi-îngheață sau emoțiile puternice: furia și frica. Ori de câte ori acționăm în mod instinctiv, creierul de la „parter” își face treaba. Este o zonă reactivă, ce reacționează imediat la ceea ce înțelegem ca fiind situație periculoasă. Această parte ne-au salvat strămoșii când se luptau sau fugeau de prădători, însă astăzi, prădătorii s-au mutat în mintea noastră: gânduri, emoții, amintiri, traume etc.
    • Etajul este complet diferit. El este format din cortexul cerebral și diferitele lui componente, în special cele din spatele funcții. Creierul acesta superior este mult mai evoluat și ne poate oferi o perspectivă mai detaliată asupra lucrurilor din lumea noastră. Ne ajută să vedem lucrurile mult, mult mai clar. La „etaj” se desfășoară procesele mentale mai complicate: gândirea, imaginația și planificarea. Creierul superior este sofisticat, unul dintre cele trei S-uri ale creierului, iar asta produce multe dintre caracteristicile pe care sperăm să le vedem la copiii noștri și la cei cu care lucrăm, printre care: capacitatea de a lua decizii și a planifica corect, capacitatea de controla emoțiile și corpul, înțelegerea de sine, empatia sau moralitatea. Când creierul de la „etaj” funcționează bine, copilul poate să-și controleze emoțiile, să ia în considerare consecințele, să se gândească înainte de a acționa și să ia în calcul modul în care se simt ceilalți.

Având în minte aceste caracterizări ale creierului copilului, noi în calitate de adulți, putem să manifestăm înțelegere și compasiune pentru momentele de neputință sau de eșec ale copilului din grupa noastră. În general, „nu pot-ul” rostit de copiii mici este cu adevărat un nu pot, decât un „nu vreau.” Noi, oamenii mari, ne-am obișnuit să spunem „nu există nu pot, ci numai nu vreau.” Acest lucru nu este valabil și în cazul copiilor, deoarece dacă partea de la parter a creierului funcționează extrem de bine încă de la naștere, partea superioară se dezvoltă în timp. Specialiștii afirmă că procesul de dezvoltare a zonei de la etaj – adică a cortexului se încheie la 24 de ani, însă noi ne putem dezvolta întreaga viață.

CEI 3 S AI CREIERULUI

  • Creierul este în SCHIMBARE – am discutat despre acest aspect. Practic, el nu reușește să-și integreze, armonizeze, echilibreze cele două regiuni ale creierului, dintre care una este reactivă, iar alta este receptivă. În astfel de momente este necesară susținerea emoțională și în niciun caz corectarea imediată a comportamentului, deoarece nu va avea alt efect, decât o suprasolicitare a sistemului emoțional, ceea ce va duce spre o exacerbare a stării de stres și în niciun caz la calmare sau cooperare. Altfel spus, în momente de stres, când emoțiile sunt foarte puternice, iar exteriorul execută o presiune deosebită asupra interiorului, mai cu seamă când copilul este obosit, îi este foame sau sete, el nu mai reușește să reacționeze logic la ceea ce vede, aude și simte. Pentru a putea veni în întâmpinarea acestei nevoi de calmare, în partea a doua a cărții veți găsi idei care să vă susțină în acest proces conștient de conectare și redirecționare.
  • Creierul este SCHIMBABIL – Descoperirea neuroplasticității dăruiește omenirii șansa unui nou-început la orice vârstă. Asta înseamnă, că indiferent cât de înrădăcinat este un comportament, acesta se poate schimba. Este nevoie doar de muncă, determinare și consecvență. Faptul că creierul este schimbabil reprezintă una dintre cele mai bune vești venite din partea cercetătorilor. Când vine vorba de copii, în primii șapte ani de viață creierul este cartografiat de fiecare experiență pe care o trăiesc. La maturitate acest proces devine mai încet și doar evenimentele cu titlu de traumă sau cele care sunt realizate în mod conștient mai marchează creierul în așa mare măsură ca în copilărie. Toate evenimentele din copilăria mică se comportă precum indicatoarele rutiere, care ghidează viața adultului, până în momentul în care acesta conștientizează că acționează din „pilotul automat” și face o schimbare în modul în care abordează realitatea. Acest proces necesită de cele mai multe ori ajutor specializat. Tocmai din acest motiv, niciun moment nu este pierdut; putem face schimbări notabile în comportamentul celor mici prin prezența noastră și prin ghidarea conștientă spre țelul dorit. Fiecare experiență pe care o oferim celor mici le modifică structura, arhitectura creierului, în special atunci când este în dezvoltare (în copilărie și adolescență, dar și pe tot parcursul vieții). Este esențial să avem în vedere faptul că experiența faptică (faptele adultului) influențează mai puternic creierul decât vorbele acestuia, pe termen lung. Fiecare cuvânt are o importanță deosebită și impactează creierul în dezvoltare, însă imaginea a ceea ce face adultul (mai ales dacă este în contradicție cu ceea ce spune) impresionează într-o mai mare măsură.
  • Creierul este SOFISTICAT – Complexitatea de care vorbim ne ajută să apelăm la diferite zone ale creierului activând prin atitudinile noastre diferite alte și alte circuite. Pentru a putea înțelege mai bine acest aspect, să luăm un exemplu concret: copilul are o criză de plâns și își pierde controlul. La ce zonă a creierului este nevoie să apelăm? La cea reactivă și primitivă? Sau la zona sofisticată și capabilă de rațiune, compasiune și înțelegere de sine? Răspunsul este evident. Ne dorim să activăm receptivitatea creierului superior în loc să declanșăm reactivitatea celui inferior. Dacă alegem să disciplinăm prin amenințări explicite sau prin elemente non-verbale, activăm circuitele defensive din creierul inferior al copilului. Această activare duce întotdeauna la o crește exponențială a stării de frustrare și de stres, atât pentru copil, cât și pentru adult. Partea inferioară a creierului este cea care luptă-fuge sau îngheață atunci când se confruntă cu un eveniment care produce stres. Când arătăm respect copilului, îl protejăm cu multă empatie și suntem deschiși la discuții colaborative și reflexive, atunci creierul inferior, reptilian își poate domoli reactivitatea. O bună idee ar fi ca atunci când discutăm cu cei mici să ne așezăm sub nivelul ochilor lor, recomandă Siegel așa încât să le transmitem (în special creierului inferior de care vorbim) că nu suntem o amenințare pentru ei.

Cărți utile:

  1. Inteligența parentală – disciplina dincolo de drame și haos emoțional, de Daniel J. Siegel și Tina Payne Bryson
  2. Creierul copilului tău – 12 strategii revoluționare de dezvoltare unitară a creierului copilului tău, de Dr. Daniel Siegel și Dr. Tina Payne Bryson

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici Trafic