fbpx
Disciplină Pozitivă și Parenting
Rolul echilibrului în creșterea și educarea copilului

Rolul echilibrului în creșterea și educarea copilului

După două săptămâni de școală, discuții cu părinți și colegi profesori, am ajuns la concluzia că este mai ușor să ajungi la un parenting și un stil de predare echilibrat, având un fundal autoritar, decât unul permisiv.


Atunci când copilul a fost crescut într-un mediu autoritar, are noțiunea de limită. Această noțiune este foarte importantă să fie învățată de copil încă de mic. Da, părintele autoritar, poate să devină atât de autoritar încât să-și piardă cumpătul și să-și agreseze, sub orice formă, copilul. Părintele permisiv, în schimb, nu l-a ajutat pe copil să înțeleagă ce înseamnă limita, astfel că, un astfel de părinte, poate experimenta momente în care simte și spune „nu mai știu ce să fac…”, iar asta ca urmare a unor comportamente de tipul D-l Goe. Copilul este cel în control și nu părintele, atunci când vorbim de un parenting permisiv.


Din punctul de vedere al Disciplinei Pozitive, atât autoritarul, cât și permisivul, este într-un dezechilibru, însă am sesizat din exemple concrete, că un copil care are niște limite foarte clar trasate, se va simți în siguranță atunci când se introduce părintelui sau profesorului conceptul de fermitate și căldură, caracteristic parentingului și predării conștiente, echilibrate. Altfel spus, se poate lucra mult mai bine cu el, este mai deschis și mai dornic să coopereze, atunci când intervine căldura. Caracteristic stilului autoritar (de parenting și de predare) este: prea multă fermitate, prea puțină căldură.


În schimb, copilul care a fost crescut într-un mod permisiv, va simți să se revolte atunci când încep să-i fie trasate limite. Se va crea un haos. Nimeni nu respectă nimic și pe nimeni. Limitele sunt foarte sănătoase pentru copil, iar cu ajutorul lor el se simte în siguranță. Lipsa limitelor este egală cu lipsa parapeților de siguranță de pe un pod. Ți-ai lăsa copilul să traverseze cu bicicleta un pod care nu-i conferă niciun fel de siguranță? Cu siguranță, nu.

Revolta copilului crescut și educat de un părinte permisiv va fi asemănătoare unei „crize de nervi”, a luptelor pentru putere și a răzbunării. Într-un astfel de moment, în punctul critic, părintele are tendința să cedeze, renunțând definitiv la implementarea echilibrului și va reveni la același mod permisiv de a-și crește și educa micuțul. Într-o astfel de situație nimeni nu este fericit. Nu renunțarea e soluția, ci continuarea cu consecvență și fermitate a aplicării limitelor. Caracteristic stilului permisiv (de parenting și de predare) este: prea multă căldură, prea puțină fermitate. În opinia cercetătorilor, un stil de parenting și de predare permisiv face, pe termen lung, mai mult rău copilului și relației părinte/profesor-copil decât cel de tip autoritar.


Mai mult de atât, am ajuns la concluzia clară că între școală și familie este nevoie să existe un parteneriat, o comunicare clară, nonviolentă, intențională și autentică, așa încât ce se începe la școală să se continue acasă și invers. Efortul unui profesor de a aduce echilibrul în sala de clasă sau în viața unui copil este anulat dacă părintele nu continuă acest demers și acasă. Reciproca este valabilă. Atât profesorii, cât și părinții ar fi bine să-și dea mâna și să-și unească puterile așa încât să-i fie de folos copilului. Părinții ar fi necesar să renunțe la ideea „știe profesorul să crească sau să educe un copil mai bine decât mine?!” sau „ce! îmi dă el lecții?!” Profesorii ar fi indicat să renunțe la ideea „nu am cu cine lucra, dezinteresul e prea mare.” Împreună, părinți și profesori putem construi o generație extraordinară. Însă e nevoie de colaborare. Fără colaborare, ne vom lupta cu morile de vânt.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Statistici Trafic