Cum să ne conectăm cu un copil când manifestă comportamente nepotrivite

Cel mai important lucru pe care este necesar să-l conștientizăm cu privire la educația copilului este că disciplina este despre învățare, nu despre disciplinare. Deși aceste două cuvinte sună asemănător, diferența dintre ele este colosală.

Articol realizat de prof. Răzvan DANC – educator parental

Atunci când intrăm în relație cu un copil (și cu orice altă persoană) este util să identificăm intenția pe care o urmărim. Există două astfel de intenții, cu strategii și rezultate pe termen scurt, mediu și lung diferite. Aceste două intenții sunt: de a ne conecta și de a avea dreptate.

Când dorim să avem dreptate, de cele mai multe ori, totul este extrem de subiectiv: privim copilul și evenimentul prin prisma propriilor noastre gânduri și emoții. Știm prea bine că fiecare dintre noi are anumite răni emoționale, pe care psihologii le găsesc drept responsabile pentru modul în care percepem și răspundem la fiecare stimul interior și exterior. Aceste răni emoționale sunt ca niște butoane pe care copiii (căci despre ei vorbim) le activează, le ating, le apasă. Nu ei creează aceste răni, ci doar le ating. Așadar, noi suntem răniți dinainte, iar copiii ne activează prin comportamentul afișat rănile pe care le conținem.

Specialiștii în psihogenealogie (vezi Mark Wolynn) vorbesc de faptul că am conține răni emoționale de la patru generații și dacă nu acționăm conștient în direcția schimbării, nu vom face altceva decât să continuăm acest șir nesfârșit de rănire, vinovăție și durere.

Cum putem face asta? Folosindu-ne, în mod prezent și asumat, de a doua putere, a doua intenție pe care o putem adopta atunci când intrăm în interacțiune cu un copil: intenția de a ne conecta.

Atunci când alegem să ne conectăm, nu mai privim totul prin prisma subiectivității, cu propria lentilă, despre care am înțeles că este murdară și vede realitatea în mod denaturat. Când vorbim despre conectare, înțelegem o împreună-lucrare: a mea, cu cel din fața mea, cu cel cu care aleg să mă conectez. Prin conectare accept că există și un alt punct de vedere decât al meu, că dreptatea nu este doar la mine și că întotdeauna o realitate poate avea o altă fațetă, în funcție de poziția din care o privim. Când spun asta, am în minte imaginea a două persoane care se uita la o cifră. Datorită poziției fiecăruia, unul vede 6, iar altul vede 9. Greșesc? Nu, niciunul nu greșește.

Așadar, când alegem să ne conectăm cu copilul, el reușește să iasă din zona de reactivitate. Șirul nesfârșit de drame din relația părinte (adult) – copil este motivat de reacția de tip luptă-fugi-îngheață din momentele dure. Copiii greșesc, este în natura lor asta. Fiecare greșeală este o oportunitate de învățare. Când privești lucrurile din această perspectivă, cu siguranță te vei conecta. Când vezi greșeala ca un mic monstru ce trebuie să fie pedepsit, atunci recurgi la intenția de a avea dreptate.

Când copilul este certat, mustrat, judecat, criticat pentru ce a făcut, el nu reușește să înmagazineze lecția, deoarece creierul lui (și așa activat din cauza a ceea ce a făcut) intră în acea stare de autoprotecție, iar neurotransmițătorii stării de alertă sunt secretați în tot corpul (cortizol și adrenalină). De aici încep crizele de plâns, loviturile, țipetele sau pur și simplu fuga ori leșinul.

Dacă ne dorim să recurgem la disciplina ca învățare, este prioritar să ne conectăm cu copilul. Acesta este pasul-cheie. Uneori este și cel mai greu. Pentru că toți suntem luați pe sus de valul emoțional. De aceea, este util ca înainte de asta să facem exerciții de respirație, să ne rugăm, să medităm. Adultul are responsabilitatea, de la el se așteaptă să se poată „controla” sau autoregla. Categoric că este foarte dificil având în vedere rănile emoționale acumulate și moștenite. Tocmai de aceea este necesar să fim sinceri cu noi, iar atunci când avem impresia că lucrurile ne scapă de sub control, să apelăm la un specialist care să ne îndrume.

În continuare, vă ofer câțiva pași concreți pe care-i puteți aplica pentru a vă conecta cu un copil într-un moment în care afișează un comportament pe care voi îl vedeți sau considerați nepotrivit. De aici încolo mă voi adresa la persoana I pentru a fi mai ușoară înțelegerea mesajului.

PASUL 1: Așază-te la nivelul copilului. Daniel Siegel, unul dintre cei mai mari neurocercetători contemporani, sugerează să ne așezăm chiar sub nivelul ochilor, iar eu recomand asta în cursurile și workshop-urile pe care le organizez. Atunci când ne așezăm sub nivelul ochilor, copilul (mai cu seamă sistemul lui limbic – creierul emoțional) nu ne mai percepe ca pe o amenințare. Este înfiorător să te uiți în sus și să vezi un gigant că zbiară la tine, că se apropie să te lovească sau că te critică, judecă sau rușinează. Când ne așezăm sub nivelul ochilor, copilul începe să se liniștească.

PASUL 2: Atinge-ți copilul. Ia-l în brațe, pune mâna pe el (însă nu agresiv), mângâie-l. Prin mângâiere sau îmbrățișare se secretă ocitocina, hormonul îmbrățișării. Acest neurotransmițător are o calitate fantastică: are puterea să anuleze cantitatea de cortizol (hormon al stresului) secretată de corp. Acesta este pasul care începe să producă o alinare în copil. Se vede puterea atingerii imediat. Copiii par că se topesc în brațele adultului într-un astfel de moment, mai ales dacă intenția este de a ne conecta și nu de a avea dreptate.

PASUL 3: Spune ce vezi. În mod obiectiv. Pasul 3 poate fi foarte dificil de făcut, deoarece nu suntem capabil de cele mai multe ori să vedem lucrurile în mod obiectiv. Pentru a reuși să trecem cu brio prin acest pas, este util să ne imaginăm că suntem o cameră de luat vederi care înregistrează fără să judece sau să eticheteze ceea ce vede. Și pur și simplu punem în cuvinte aceste imagini. Nu judecăm, nu emitem niciun fel de părere. Doar descriem ce vedem. De exemplu: văd că plângi, văd că stai întins pe jos, văd că te tragi de păr, văd că lovești cu piciorul în perete. Apropo de lovituri. Atunci când copilul rănește sau se rănește, primează intervenția pentru a o opri evenimentul, mai apoi ajungem să lucrăm pasul 3. Deci, dacă un copil se rănește sau rănește pe altul, nu spunem: văd că lovești, ci mai întâi îi despărțim pe copii și apoi începem cu pasul 1.

PASUL 4: Spune ce auzi. În mod la fel de obiectiv. Dacă înainte erai o cameră de luat vederi, acum ești un reportofon. Pentru a reuși să treci cu brio prin pasul 4 este necesar să nu iei personal ce spune acesta. Poți auzi: ești cea mai rea mamă, ești cel urât tată, ești un prost, te urăsc, nu te mai iubesc, nu mai vreau să fii mama/tatăl mea/meu etc. Aceste vorbe dor enorm, știu. Însă copilul nu le spune cu adevărat din suflet, ci este o reacție la o trăire interioară pe care el nu o mai poate controla. Așadar, ce auzi? Aud că plângi, că spui că sunt un prost, că spui că sunt cel mai rău tată/profesor. Aud că spui că fratele/sora/colegul etc tău este insuportabil, că nu mă mai iubești, că nu vrei să mai fiu tatăl, mama ta etc. Spune ce auzi. Caută să fii cât mai precis, nu să adaugi de la tine. Aici este obiectivitatea reportofonului. El înregistrează și redă. Atât.

PASUL 5: Spune-i ce îți imaginezi că simte. În acest moment se activează empatia ta. Prin faptul că spui ce îți imaginezi că simte, tu susții conectarea, pentru că el poate spune „nu” și, în plus, noi nu putem fi niciodată siguri de emoțiile pe care le trăiește celălalt. Noi putem doar să ne conectăm cu noi și să ne imaginăm ce ar putea simți. Îmi imaginez că te simți furios, trădat, ofensat, ofuscat, rănit, iritat. Conectează-te la interiorul tău și vezi care este emoția pe care o trăiești tu în acel moment, văzând și auzind ce face și spune.

PASUL 6: Întreabă-l: ai putea să-mi spui ce se întâmplă? Dacă toți pașii de mai sus i-ai făcut cu blândețe și fără judecată, cu mângâiere și sub nivelul ochilor, deja copilul este într-o altă stare emoțională. Este mult mai deschis spre tine, corpul lui are ocitocină și rațiunea devine din ce în ce mai conectată. Este dovedit științific faptul că atunci când reușim să spunem pe nume unei emoții pe care o trăim, ea scade în intensitate cu peste 50%. Este o veste extraordinară. După ce ai adresat această întrebare, ascultă. Lasă-l pe copil să-ți vorbească, dacă poate. Este foarte posibil ca motivul din spatele a ceea ce face să fie unul minor, însă foarte important – îi este foame, sete sau este obosit. Alteori, motivele sunt mai mari și la fel de importante. Tot ce trăiește copilul este foarte important, deci e necesar să ascultăm.

După ce am parcurs acești pași, vedem lucrurile mai în profunzime, cu mai multă detașare și într-un spirit nonviolent. De aici poate începe procesul de învățare: să-l ajutăm pe copil să acționeze diferit data viitoare când trăiește un lucru asemănător.

Dacă ești părinte sau profesor și consideri că ai nevoie de o consiliere, în așa fel încât să găsești cele mai bune strategii pentru a te conecta cu copiii, nu ezita să mă contactezi prin email la adresa: contact@razvandanc.ro sau prin WhatsApp la 0756090094

2 comentarii

  1. Lixandru Cristina

    Buna seara.

    Este minunat acest articol, imi este de mare folos.
    Imi este tare greu sa ma stapanesc din cauza traumelor mele atunci cand vad copiii ca se enerveaza si urla si arunca sau lovesc😞😞😞
    Multumesc, Cristina

    • Mă bucur, Cristina că îți este de folos articolul. Pentru traumele din copilărie îți recomand cartea POVESTEA TA A ÎNCEPUT DEMULT și nu numai, caută și cărțile scrise de Daniel Siegel. Sunt de mare folos! Doamne ajută!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *