MITURI despre depresie

Una dintre cele mai periculoase credințe este că „oamenii puternici” nu fac depresie, iar o astfel de abordare blochează cea mai importantă atitudine atunci când ne confruntăm cu depresia: să cerem ajutorul. Se spune că oamenii care ajung să facă o depresie sunt cei care au fost „puternici” prea mult timp. Iată câteva mituri despre depresie și cum este necesar să înțelegem și să ne ocupăm de această condiție, pentru a ne recupera sănătatea mintală.


Mitul nr. 1: „Doar oamenii slabi fac depresie!”

A depresa înseamnă a separa (cu ajutorul unei prese), respectiv, a încerca să ne blocăm emoțiile, a ne distanța de ele sau a le ține ascunse de ceilalți. Convingerea că doar un om slab poate face depresie este pe cât de toxică, pe atât de periculoasă. Mituri despre depresie sunt și credințele că emoțiile noastre, cele care fac parte din viața fiecărui om, sunt semne ale slăbiciunii. Ele sunt semne ale sănătății emoționale, chiar și atunci când sunt dificile, când par greu de gestionat.


Dacă nu am simți frica, nu am ști să ne protejăm de un pericol, dacă nu am simți furia, nu am ști când o nedreptate are loc, dacă nu am simți tristețe, nu am ști când ceva este nepotrivit pentru noi. Toate au rolul de a ne ghida, de a ne atrage atenția, de a ne ajuta să interpretăm viața internă și externă și să ne adaptăm.

Depresia este semnul unei inegalități între ceea ce oferim și ceea ce primim la schimb. Când știm să oferim, dar nu știm să cerem, fiind deconectați de propriile nevoi, mai devreme sau mai târziu, se va instala această condiție, care ne va „obliga” să ne ocupăm de noi înșine. Desigur, există procese modificate la nivelul creierului, există un cumul de factori favorizanți, există relații și convingeri despre sine care întrețin această stare.


Mitul nr. 2: „Eu nu las depresia să mă doboare!”

Depresia nu se instalează întotdeauna prin semne evidente, bine-cunoscute: apatie, tristețe profundă, insomnie sau hipersomnie, modificarea apetitului alimentar și a rutinei zilnice, plâns, gânduri negative, ideație suicidară, etc.
Depresia poate fi și o alterare a calității vieții prin pierderea plăcerii, tulburări de atenție și memorie, pesimism, lipsă de energie, dezinteres, pe fondul cărora funcționăm, ne îndeplinim responsabilitățile zilnice, mergem la muncă, suntem disponibili pentru alții.


Astfel arată ceea ce numim „depresie funcțională” și se alătură alte mituri despre depresie („Eu nu pot avea așa ceva”). Ea depășește resursele noastre și împinge deconectarea de sine până la limita în care aceasta devine o obișnuință. Practic, dacă ne-am reconecta și am simți toate emoțiile pe care le blocăm, ne temem că nu ne mai putem îndeplini sarcinile. Totul se rezumă la ce am de făcut și nu la ce am nevoie.


Mitul nr. 3: „Gândește pozitiv!”

Îndemnul „gândește pozitiv” este la fel de util precum cel de a „nu te mai stresa”.
Gândirea pozitivă livrată intruziv de apropiați, familie, influenceri, speakeri motivaționali funcționează precum o reîntărire a faptului că este ceva în neregulă cu tine din moment ce nu reușești să gândești pozitiv. Mai ales când te confrunți cu depresia.


Să nu uităm că unul dintre aspectele dificil de tolerat în depresie sunt gândurile negative pe care părem să nu le putem opri. Iar dacă ele mă copleșesc, cum să gândesc pozitiv? Revenind la acest îndemn, el este oferit de cei cărora le lipsește empatia și compasiunea, incapabili să vadă perspectiva unei alte persoane, atunci când aceasta nu corespunde cu a lor.


„Cel mai groaznic lucru pe care l-am auzit când traversam un episod depresiv, a venit de la mama, deranjată de faptul că eu aveam o energie scăzută, eram tristă tot timpul, plângeam mult și pierdusem speranța legată de viitor – «Eu nu cred în depresie!» mi-a strigat. Practic, era un soi de moft toată starea mea, iar eu eram o «persoană slabă», nu una puternică așa, ca ea, cum îmi repeta mereu. Învățăturile ei erau din registrul «Nu lăsa viața să te doboare/ Învață să gândești pozitiv/ Mișcă-te, nu sta acolo ca o legumă/ Mai termină cu prostiile din capul tău.». Inutil să spun cum mă simțeam după ce o auzeam. Practic, îmi repeta ceea ce învățasem toată copilăria mea – să nu contez, să nu simt nimic deranjant pentru cei din jur, să nu mă fac de râs, să fiu puternică. Am încercat să mă sinucid la 21 de ani.
Am urmat tratament psihiatric și am făcut psihoterapie. Acum, la 32 de ani, îmi dau seama că am avut norocul să ajung la oameni care mi-au arătat compasiune, grijă și interes. Care m-au tolerat cu stările pe care le aveam și nu m-au părăsit, nici acuzat când nu reușeam în ceea ce lucram împreună. Azi sunt consilier datorită lor. Pentru că știu cât de important este să primești ajutor atunci când te simți singur, o povară și o dezamăgire pentru ceilalți. Azi știu să am grijă de mine, să cer ajutor când am nevoie și să îl ofer celor care se confruntă cu depresia,” povestește Anca.


(Psih. Iulia Barca)

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *