„Mi-e dor de mama! Ce să fac?”, spune copilul plângând – vi se pare cunoscut? Ce să facem în astfel de momente? Iată încă o idee pe care am aplicat-o și a funcționat! Aici pe grup am mai postat și alte idei.

articol scris de prof. Răzvan Danc

TERMOMETRUL DORULUI

Am desenat împreună cu cel mic pe tablă un „termometru” care măsoară dorul de mamă. Deja am implicat creierul superior (cum spune Siegel) în joaca noastră și am putut observa deja o mică îmbunătățire a stării (principiul se numește *conectare și redirecționare*). După ce termometrul a fost desenat pe tablă și copilul mi-a spus că simte dor, acesta s-a liniștit. Am continuat să aplic metoda.

La început, bineînțeles, dorul era foarte, foarte, foarte, foarte mare. Așa cum se vede în imaginea 1. Pe măsură ce timpul a trecut și am implicat preșcolarul în diverse activități, m-am conectat din nou cu preșcolarul pentru a vedea ce mai simte. Așa că, l-am chemat la tablă pentru a vedea dacă a mai scăzut „temperatura” dorului. Și a scăzut (așa cum se vede în imaginile 2 și 3). Cum mi-am dat seama că a scăzut și cât? Am rugat chiar preșcolarul să șteargă atât cât consideră necesar cu un șervețel uscat.

Am continuat acest proces pe parcursul zilei până când dorul a scăzut de tot. Acel dor care a declanșat plânsul de dimineață. Au fost și momente în care am întrebat „cum stăm cu temperatura dorului? E la fel de mare?” și mi s-a spus DA. Am acceptat acest răspuns. Nicio secundă nu am sugerat copilului că dorul e ceva rău și nici nu am încercat să-l păcălesc în vreun fel invalidându-i trăirile sau făcându-l să uite de mamă. Din contră, le-am acceptat și am empatizat cu el: „te înțeleg că îți este dor”, „e normal să îți fie dor de mama și eu știu că tu știi că ea va veni după tine la momentul stabilit”, „te-a ajutat îmbrățișarea uriașă pe care ai primit-o la despărțire?” etc. Noi pur și simplu am luat „temperatura dorului”.

Continuând un astfel dialog empatic, în care am ascultat, copilul s-a simțit simțit, emoțiile și trăirile lui au fost acceptate și s-a creat un mediu de siguranță în care „pot să simt orice și știu că e mereu cineva lângă mine care să-mi fie alături”.

Tot momentul plânsului nu a durat mai mult de 5 minute după plecarea mamei. Însă eu am continuat să abordez subiectul dorului și am văzut că am putut vorbi cu copilul deschis despre asta – tocmai pentru ca a înțeles că eu nu-l oblig să fugă de ce simte sau să nu își trăiască emoțiile.

A fost încă o zi minunată și sunt atât de recunoscător să văd cum principii din neuroștiință, aplicate într-un mod conștient și plin de prezență, dau rezultate imediate.

Câteodată și mie mi-e dor…!