Când unul vorbește din ce în ce mai mult, iar celălalt tace din ce în ce mai mult
Am observat un tipar interesant în relațiile dintre oameni: de multe ori, atunci când unul începe să vorbească din ce în ce mai mult, celălalt începe să vorbească din ce în ce mai puțin. Și, deși din exterior poate părea că avem de-a face cu două persoane foarte diferite, una care exagerează și una căreia nu-i pasă prea mult, de multe ori lucrurile sunt ceva mai complicate.
În Safe Conversations folosim două metafore pentru aceste două feluri de a reacționa: broasca țestoasă și furtuna cu grindină. Țestoasa se retrage, tace, răspunde cu „da”, „nu”, „mhm”, evită uneori contactul vizual și pare că nu are prea multe de spus. Furtuna, în schimb, vine cu toate cuvintele: mai are o explicație, încă un exemplu, încă o paranteză și, după ce termină, întreabă aproape inevitabil: „Dar tu ce crezi? Nu-i așa că am dreptate?”
Numai că există o problemă cu felul în care privim aceste două comportamente: avem tendința să credem că țestoasa este liniștită, iar furtuna este agitată. Că unul nu simte prea multe, în timp ce celălalt simte totul prea intens.
Nu sunt deloc sigur că este așa.
Am fost și eu, în momente diferite, amândoi.
În relațiile de cuplu, de exemplu, prima mea reacție atunci când ceva mă deranjează este mai degrabă să mă retrag. Mă închid în lumea mea, întorc situația pe toate părțile și, într-un fel destul de copilăresc, aștept ca persoana cealaltă să observe că ceva s-a întâmplat, să-și dea seama că m-a rănit și, eventual, să vină spre mine. Numai că aceasta nu are de unde să știe ce se întâmplă în mintea mea, iar eu pot să petrec minute, ore sau chiar zile construind în interior o poveste despre ceea ce s-a întâmplat.
Iar când, în cele din urmă, încep să vorbesc, pot să fac trecerea în cealaltă parte. Vin cu toate argumentele pe care le-am strâns între timp, cu toate lucrurile pe care le-am întors pe toate fețele și cu toate dovezile că, în mintea mea, lucrurile sunt exact așa cum le-am înțeles.
Și atunci mă întreb: oare cât de diferită este, de fapt, țestoasa de furtună?
Poate că una tace pentru că nu știe încă să pună în cuvinte ceea ce se întâmplă în interior, iar cealaltă vorbește mult tocmai pentru că are nevoie să fie văzută, înțeleasă și confirmată. Una se retrage pentru că se simte copleșită, cealaltă insistă pentru că se simte ignorată. Și cu cât una se retrage mai mult, cu atât cealaltă insistă mai tare. Iar cu cât furtuna devine mai puternică, cu atât țestoasa se retrage mai adânc în carapacea ei.
Așa se poate forma un cerc în care, după un timp, fiecare ajunge să creadă că problema este celălalt.
„Dacă ar vorbi și el, am putea rezolva.”
„Dacă ar înceta ea să mai insiste, aș putea și eu să vorbesc.”
Și amândoi au, într-un fel, dreptate. Dar niciunul nu reușește să iasă din cerc.
Cred că aici apare una dintre cele mai dificile lecții pe care le-am învățat în lucrul cu Safe Conversations: nu-l pot face pe celălalt să se schimbe pentru ca eu să pot avea conversația de care am nevoie. Pot, în schimb, să observ ce fac eu în momentul în care nu mă simt văzut, ascultat sau în siguranță și să încerc să schimb ceva în felul în care intru în conversație.
Pentru că, dacă îi spun unei persoane care se retrage că „trebuie să vorbească”, este foarte posibil să o fac să se retragă și mai mult. Iar dacă îi spun unei persoane care vorbește mult că „exagerează”, probabil că nu o voi ajuta să se liniștească. Cel mai probabil, îi voi confirma exact senzația de la care a pornit: că nu este văzută și că trebuie să lupte și mai mult pentru a fi auzită.
Uneori, ieșirea din acest cerc poate începe mult mai simplu. Cu faptul că unul dintre noi se oprește și ascultă. Nu pentru a demonstra că celălalt greșește, nu pentru a-l convinge să vadă lucrurile altfel și nici pentru a-l face să se comporte într-un anumit fel, ci pentru a-i arăta că există, în sfârșit, un spațiu în care poate spune ce are de spus.
În dialogul structurat pe care îl folosim în Safe Conversations, oglindirea are tocmai acest rol. Atunci când ascult ceea ce spui și îți oglindesc ceea ce am auzit înainte să vin cu propria mea versiune, nu încerc să te schimb. Îți arăt că am făcut loc pentru tine în mintea mea.
Și poate că acesta este lucrul de care are nevoie atât țestoasa, cât și furtuna: să nu mai fie nevoie să se retragă sau să vorbească din ce în ce mai mult pentru a simți că există cineva acolo.
Poate că nu avem nevoie, înainte de toate, de un partener care să vorbească mai mult sau de unul care să vorbească mai puțin. Avem nevoie să învățăm să ne ascultăm suficient de bine încât celălalt să nu mai fie nevoit să strige ca să fie auzit și nici să dispară ca să se protejeze.
Tu unde te regăsești mai mult?
Ești mai degrabă broască țestoasă, care se retrage și ține multe în interior, sau furtună cu grindină, care are mereu ceva de spus și simte nevoia să fie auzită?