Gura lumii

E posibil să mai fi scris vreun mesaj cu privire la gura lumii până acum, însă ieri, stăteam și scriam în JURNALUL DE EMPATIE și am ajuns la o întrebare ce mi-a dat mult de gândit: „Este ceva ce faci doar pentru că AȘA SE FACE, deși pentru tine nu prea are sens sau valoare? Ai făcut asta în trecut?”

Am stat câteva momente și apoi răspunsul a venit natural: nu, nu prea cred în „așa se face” și nici nu prea mă interesează sfaturile primite de la „gura lumii”.

Da, prețuiesc enorm sfaturile primite de la oamenii care mă cunosc și, mai ales, de la cei care se află pe lista pe mea de încredere (acea listă de 2,5 cm pe 2,5 de care am tot scris). În schimb, nu cred că trebuie să mă conformez unui standard, deoarece nu-mi doresc să trăiesc după acest standard pe care-l percep limitat.

Am învățat lucruri foarte importante în școală și mult mai multe acasă despre ce înseamnă bunul-simț, despre cât de important este să spui „bună ziua”, „la revedere”, „vă rog” și „mulțumesc”, însă nu pentru că „așa se face” sau pentru că voiam să dau dovadă că sunt bine-crescut, ci pentru că respectul este pentru mine o valoare, prețuiesc respectul, îmi place să respect și-mi doresc ca interacțiunile mele să se bazeze pe respect.

Atunci când ne conformăm unor standarde în care nu credem, trăim parcă într-o închisoare a minții. Ascultam ieri un psihoterapeut care lucrează cu victime ale traficului de persoane și spunea că închisoarea minții este mult mai periculoasă decât acea clădire cu gratii.

Nu-mi doresc să mă limitez. Nu-mi doresc să fiu așa cum sunt ceilalți, ci îmi doresc să fiu EU – unic, perfect-imperfect, cum spune un prieten.

Pe de altă parte, sunt de acord cu următoarea idee: la tine acasă, regulile tale; la mine acasă, regulile mele.

Deci da, atunci când mă duc undeva, înțeleg că nu mă pot COMPORTA așa cum o fac la mine acasă, dar asta nu vine din conformism, ci din faptul că am înțeles că pentru a ne conecta unii cu ceilalți este nevoie ca eu să-mi prețuiesc valorile și nevoile mele, incluzându-le și pe ale tale în aria mea de interes.

Altfel spus, să-mi pese de tine. Și mă străduiesc să fac asta. Nu reușesc de fiecare dată, recunosc, însă am învățat și să spun: „scuze” sau chiar „iartă-mă”.

Însă SUNT același, chiar dacă-mi ajustez comportamentul. Percepi diferența? SUNT vs FAC. Mai mult de atât, dacă undeva nu mă simt în siguranță ori nu-mi place pur și simplu atmosfera, nu revin. Am învățat deci să spun și „nu”, iar asta cred că este total opus cu ideea de „așa se face”.

În JURNAL DE EMPATIE, exercițiul continuă, dacă nu era deja suficient de revelator, cu următoarea întrebarea, la care vă invit să meditați: „Cum ar fi astăzi să renunți la presiunea exterioară și să te ghidezi doar după chemările care îți dau sens și valoare?”

Mi s-a părut exact ce aveam nevoie să aud. Da! Vocea noastră interioară, dacă o ascultăm, este cel mai bun ghid spre a ajunge acolo unde ne dorim.

Atenție! Vocea interioară, nu criticul interior. Există o diferență între cele două voci. Am răspuns la această întrebare astfel: „A mă ghida după forul meu interior mi se pare cea mai bună alegere, pentru că în modul acesta nu am de ce să caut vinovați în exterior”.

Am observat că atunci când ne conformăm lui „așa se face”, sfârșim prin a fi extrem de frustrați și furioși, deoarece există în noi o nevoie: de autonomie. Această nevoie ne împinge spre progres, spre evoluție, spre a fi diferit cu scopul de a descoperi noi și noi lucruri, de a manifesta curiozitate și interes pentru nou.

Când această nevoie nu ne este satisfăcută (nu ne-o satisfacem prin alegerile noastre), bucuria vieții dispare, suntem mereu în gardă, ne așteptăm la ce e mai rău, suntem defensivi și nivelul interior de stres crește foarte mult. Relațiile se șubrezesc, încrederea în noi scade și totul pare tot mai deprimant.

Așadar, vă invit să meditați la „așa se face” și la cum ar fi să trăiți viața din plin, ghidați de chemările ce vă dau vouă sens, valoare și vă împlinesc nevoile, fără a le călca în picioare pe ale altora.

Succes!