Vorbim atât de mult. Dar oare ne și ascultăm?

Am început să mă gândesc altfel la conversațiile dintre oameni de când am descoperit Safe Conversations. Nu pentru că înainte nu știam ce înseamnă să vorbești cu cineva (am absolvit facultatea de Jurnalism în 2016), ci tocmai pentru că mi-am dat seama cât de ușor putem confunda faptul că VORBIM cu faptul că suntem, de fapt, într-un DIALOG.

Read more: Vorbim atât de mult. Dar oare ne și ascultăm?

Pentru că, dacă ne uităm din afară, pare că dialogăm tot timpul. Eu spun ceva, tu răspunzi, eu răspund la rândul meu și tot așa. Dar ce se întâmplă, de fapt, în mintea noastră în timp ce celălalt vorbește? De multe ori, am observat că în loc să-l ascultăm, ne pregătim răspunsul. Ne gândim dacă suntem sau nu de acord, căutăm contra-argumente, ne amintim o situație asemănătoare care ni s-a întâmplat nouă sau încercăm deja să găsim explicația potrivită pentru ceea ce spune omul din fața noastră.

Și atunci avem doi oameni care vorbesc, dar fiecare rămâne în lumea lui. Eu îmi spun povestea mea, tu ți-o spui pe a ta și, între cele două povești, se întâmplă foarte puțină întâlnire. Este ceea ce am ajuns să numesc, după ce am intrat mai profund în Safe Conversations, monolog paralel.

Cred că mulți dintre noi recunoaștem sentimentul care apare de aici: „Vorbesc, dar nu mă ascultă nimeni.” Nu înseamnă neapărat că ceilalți tac. Uneori tocmai asta este problema: vorbesc atât de mult încât nu mai rămâne spațiu pentru ceea ce încerc eu să spun.

Am avut și eu conversații de felul acesta. Îi spuneam cuiva ceva ce mi se întâmplase, iar după un minut sau două persoana intervenea cu „Da, și mie mi s-a întâmplat…” și începea propria poveste. Nu era neapărat răutate și nici nu cred că oamenii făceau asta pentru că nu le păsa. Cred că pur și simplu așa am învățat să participăm la conversații: prin a adăuga ceva de la noi. Doar că, uneori, omul din fața noastră nu ne povestește ceva pentru ca noi să-i oferim o poveste mai bună. Nu vrea un sfat, nu vrea o comparație și nici măcar nu vrea neapărat o soluție. Vrea doar să fie ascultat.

Aici am început să înțeleg de ce, în Safe Conversations, OGLINDIREA este atât de importantă. Când cineva îți vorbește și tu încerci să-i oglindești ceea ce ai auzit înainte să vii cu propria perspectivă, faci ceva foarte diferit de ceea ce facem de obicei într-o conversație: pentru câteva momente, faci loc în mintea ta pentru celălalt.

Și asta este una dintre cele mai simple forme prin care îi putem spune unui om: „Te văd. Sunt aici. Vreau să înțeleg ce se întâmplă cu tine.”

Dar oglindirea nu îl ajută doar pe celălalt. Mă ajută și pe mine, pentru că atunci când mă opresc suficient de mult din pregătirea propriei replici, pot descoperi că poate am înțeles greșit. Poate că ceea ce am crezut că spune omul nu este deloc ceea ce încerca să-mi transmită. Poate că, după ce îl ascult până la capăt, descopăr că sunt chiar de acord cu el și că nu aveam, de fapt, nimic de contrazis. Sau poate că omul nu își dorea nici măcar să-mi audă părerea în acel moment.

Mi s-a întâmplat să folosesc oglindirea în astfel de situații și să-mi dau seama că nu mai aveam nimic de adăugat. Persoana din fața mea nu venise să-mi ceară o soluție și nici să afle ce aș fi făcut eu în locul ei. Venise să-mi povestească ceva despre propria viață. Iar după ce am ascultat-o și am oglindit ceea ce auzeam, am putut să întreb simplu: „Cum a fost pentru tine?”

Atât.

Fără sfat. Fără să transform conversația într-o analiză. Fără să-i spun că și mie mi s-a întâmplat ceva asemănător. Doar să rămân acolo și să ascult.

Acesta este unul dintre motivele pentru care ne este atât de greu să ascultăm cu adevărat: ne imaginăm că trebuie să facem ceva cu ceea ce auzim. Să răspundem, să rezolvăm, să explicăm, să ajutăm.

Dincolo de toate lucrurile pe care le cerem unii de la alții, cred că există o dorință foarte omenească pe care o avem cu toții: să fim văzuți.

Vă doresc să trăiți cât mai multe DIALOGURI.